Arhiva lunii martie 2019

INTERVIU: „În România de astăzi, diplomele și-au pierdut credibilitatea”

 

JURNAL ARĂDEAN: Ca un om care a activat mulți ani în învăţământul preuniversitar, iar mai apoi alţi zeci de ani în cel universitar, cum vedeţi situaţia învăţământului în aceste vremuri?

LIZICA MIHUŢ. Cred că niciun alt minister din România nu a avut 27 de miniștri din anul 1989 încoace, miniștri, fără excepție, mânați de ambiția de a face reformă și de a elabora legi în domeniu, fără a avea în atenție ideea de continuitate. În sfârșit, după multe propuneri de reformă, cele mai multe lipsite de coerență, în anul 2011 a fost elaborată/votată așa numita „Lege Funeriu”, lege merituoasă din multe puncte de vedere, dar modificată, cu sau fără temei, de cele mai multe ori, din pricina unor apăsări venite din partea politicului. Consider că este grav faptul că învăţământul românesc nu are, în prezent, o strategie pe termen lung, cu ținte stipulate clar și cu o finalitate profund definită, așa încât măsurile care se iau sunt, în mod regretabil, conjucturale, producând efecte, uneori dezastruoase, pe termen imediat sau pe termen lung.

J.A. Suntem o ţară plină de oameni cu studii universitare, mulţi dintre noi ne lăudăm cu două, ba chiar trei universităţi la activ, cu studii post-universitare, ba chiar cu doctorate. Cum vedeţi abundenţa aceasta de diplome şi titluri?

LIZICA MIHUŢ. Probabil, nicăieri în lume nu există această „goană” după diplome, nu doar una ci mai multe, de licență și de masterat și chiar mai multe doctorate. S-a ajuns în situația hilară de a susține un doctorat într-un domeniu fără a avea studii de licență și de masterat, precum se întâmplă, în prezent, în cazul unui cunoscut arădean. Există și o inflație a diplomelor de excelență și a medaliilor (zeci, sute) oferite de oficialități în varii momente, care, desigur, bagatelizează decernarea lor și chiar le acoperă de ridicol. Apreciz faptul că dl. Gheorghe Falcă acordă, anual, puține diplome de Cetățean de Onoare al Aradului, ceea ce le conferă un statut de onorabilitate prin raportare la un sistem axiologic autentic.

J.A. Unde ar trebui să căutăm recunoaşterea, dacă nu în învăţământ şi în diplome? Unde stă dovada valorii unui om, a cunoștințelor acumulate?

LIZICA MIHUŢ. În mod regretabil, în România de astăzi, diplomele, în marea lor parte, și-au pierdut credibilitatea și, implicit, recunoaşterea lor de către comunitate. Va fi, cred, un proces de lungă durată, spre a recredibiliza o diplomă, oricare ar fi aceasta. Aceste probleme au fost discutate încă în anul 2000, la primul Consiliu Național al Rectorilor, organizat de Universitatea „Aurel Vlaicu” la Arad și Gyula, probleme ce vizează deopotrivă învățământul universitar și preuniversitar. Cred că valoarea unui om nu se mai certifică prin diplome sau prin cărți, mai mult sau mai puțin plagiate, ci prin competenţe, prin abilităţi intelectuale, prin pragmatism, prin ceea ce probează că știe să elaboreze sau să facă într-un anumit domeniu.

J.A. Ce reguli credeți că ar trebui impuse pentru a schimba modul în care evoluează educația în România? În câți ani s-ar putea vedea o schimbare? Care credeți că ar putea fi un model demn de urmat și copiat sută la sută?

LIZICA MIHUŢ. Pledez pentru elaborarea unui proiect, pe termen mediu și lung, privind educația în România, care să abordeze învățământul, în mod sistematic, de la ciclul primar la universități, cu obiective şi finalităţi, riguros elaborate (fără a eluda aşteptările venite dinspre piața forței de muncă), cu politici educaţionale, raportate la buna tradiţie a învățământului românesc, dar și la bunele practici din învățământul românesc și din străinătate. Un învăţământ care să probeze și să recunoască valorile autentice. Şi mai presus de toate, trebuie să reținem cu toții, dar mai ales politicienii, că precaritatea învăţământului constituie un factor de risc major pentru viitorul naţiunii noastre.

Sursa: www.aradon.ro

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad. FAMILIA IBSEN – „brigadă artistică” din cadrul „Cântării României”

 

Mărturisesc de la început că mi-aș fi dorit enorm să urmăresc pe scena Teatrului arădean oricare din celebrele piese ale lui Ibsen: PEER GYNT, NORA (O CASĂ DE PĂPUȘI), STRIGOII, STÂLPII SOCIETĂȚII sau FEMEIA MĂRII. Desigur, în lectura scenică originală propusă de regizor. Se știe că este dificil să-l reprezinți pe scenă pe Ibsen, dar istoria teatrului marchează mari spectacole cu textele dramaturgului norvegian.

Regizorul CRISTIAN BAN a preferat, însă, să elaboreze, precum în cele trei proiecte teatrale anterioare, un „scenariu colectiv” bazat pe cunoscutele piese ibsiene „Nora sau O casă de păpuși“, „Femeia mării”, Hedda Gabler” și „Strigoii”, de fapt, o formulă artistică pe care o regăsim, astăzi, ca opțiune și a altor regizori. Fără îndoială, poți sau nu subscrie la un asemenea gen de spectacol. Dar CRISTIAN BAN nu a demonstrat încă, de la angajarea sa ca unic regizor al Teatrului aradean, că știe și poate să realizeze un spectacol sui-generis pe un text important din dramaturgia universală sau românească, un spectacol profund articulat ca demers regizoral, un spectacol menit să devină reper teatrologic.

De această dată, CRISTIAN BAN  reunește fragmente din piese ibsiene într-un colaj la care și -au adus contribuția și cele șapte protagoniste, precum precizează regizorul, cu sublinierea că spectacolul are o „doză mică” de improvizație, fără a afecta „structura”acestuia.
Astfel, FAMILIA IBSEN, în varianta propusă de regizor, se constituie din șapte binecunoscute personaje feminine, ce i-au adus celebritate creatorului lor, unele dintre ele interpretând și „partituri” masculine – un fapt inedit al spectacolului.

Este limpede că tânărul regizor nu a văzut și, probabil, nici nu a auzit despre „brigăzile artistice” din cadrul „Cântării României”, în mare vogă înainte de evenimentele din 1989. Dar urmărind  spectacolul, eu chiar am avut impresia că asistăm la o reprezentație a unei „brigăzi artistice” din cadrul „Cântării României “ – în sensul că fiecare personaj face un pas înainte, își susține rolul din scenariul colectiv și se întoarce, apoi, pe unul din cele șapte scaune sau într-un alt loc, stabilit anume, fără ca regizorul să găsească un liant care să fluidizeze textul, conferind unitate demersului său.

Scenariul este interesant în sine: șapte personaje aduc în discuție condiția femeii din secolul al XIX-lea (precizată, ca atare, în spectacol), în fond, aceeași, precum în secolul al XXI -lea, cu drame în cuplu, cu iubiri eșuate, cu familii minate de minciună si egoism, cu aspirații niciodată abandonate spre echilibru și fericire.

Actrițele au avut o „misie dificilă”: și anume să caligrafieze, în doar câteva „linii”, personaje complexe, care să-i convingă și pe spectatorii care nu l-au citit pe Ibsen și nici cele patru piese ale sale, suport al scenariului colectiv. Se binecuvin aplauze pentru toate cele șapte protagoniste, dar, în mod special, apreciem  invitația spre reflectie și întruchiparea în varii nuanțe (dramatism, ingenuitate, vibratie interioară, lacrimi, puternicie ) izbutite de actrițele CECILIA DONAT LUCANU (Elida, Krogstad), CARMEN VLAGA BOGDAN( Helene, Torvald ), ROXANA SABĂU ((Kristine), ALINA VASILJEVIC (Hedda, Amholm ).
Nu am înțeles care a fost rolul tobelor în spectacol, pentru că regizorul nu le-a conferit o semnificație evidentă, dar tânăra SARA GHEORGHE excelează, ca întotdeauna.

În concluzie, un spectacol pe care l-aș numi „de serviciu”, realizat de regizorul CRISTIAN BAN „pe repede înainte”, regizor pe care îl așteptăm cu un proiect de anvergură teatrologică.

[ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI] Ovidiu Cornea

 

Tânărul student al prestigioasei universități clujene, OVIDIU CORNEA, cânta la vioară și conducea taraful de muzică populară „Mărțișorul”, în cadrul căruia l-a și cunoscut pe regretatul Dumitru Fărcaș, inegalabilul virtuoz al taragotului și oboiului. Ovidiu Cornea revine, după terminarea facultății, în Arad, o scurtă perioadă ca profesor, dar  histrionismul său nativ îl determină să accepte postul de inspector și apoi director al Casei județene de creație, care îl și recomandă pentru funcția de director al Teatrului arădean, începând cu 1 martie 1980. În cunoștință de cauză, precizez că dl.Ovidiu Cornea este cel mai bun director pe care l-a avut Aradul și nu oricând, ci într-o perioadă dificilă a existenței sale postbelice: un deceniu înainte de evenimentele din 1989 și un deceniu după acestea. A avut multe IZBÂNZI : a reușit performanța de a restaura Teatrul, ceea ce însemna o investiție enormă: 9 milioane de lei pentru construcție și 3 milioane pentru mobilier. Aradul avea în anul 1984, probabil, cea mai frumoasă și mai elegantă sală din România. Cum a reușit dl. Ovidiu Cornea această performanță? În mod sigur, cu foarte multă strădanie, cu o strategie numai de dânsul știută și, sunt sigură, printr-o diplomație de înaltă finețe. Când „norii păreau a se risipi”, după doi ani de bătălii pentru reconstrucția Teatrului , urmează (în anul 1984 ) o perioadă dramatică și anume AUTOFINANȚAREA ȘI REDUCEREA DE PERSONAL, în proporții alarmante. Numai dl. Ovidiu Cornea știe câte nopți nedormite au fost atunci, câte stăruinți la prietenii săi ajunși directori ai unor instituții arădene, spre a reuși să adune banii necesari autofinanțării, precum și să găsească soluții pentru ca niciunul dintre cei disponibilizați să nu rămână fără un loc de muncă. O reală performantă pentru acel moment!

REPERTORIUL a constituit, întotdeauna, o problemă fundamentală. Cenzura prin Comisia ideologică veghea necontenit, dar dl. OVIDIU CORNEA a demonstrat subtile calități manageriale, reușind, fără compromisuri esențiale, să impună un repertoriu, în marea lui parte, remarcabil. Iată ce îmi declara dl.OVIDIU CORNEA într-un interviu pe care l-am publicat în revista „Orizont” din 21 aprilie 1989 : „Teatrul arădean are ambiția de a evita textele facile, succesul ieftin și spectacolul de divertisment .” Un singur spectacol a fost oprit de cenzură: premiera absolută a piesei lui Adrian Dohotaru, „Omul care s-a trezit vorbind singur”.

Privind în urmă, dl. OVIDIU CORNEA ne mărturisește că nu ar fi sincer dacă nu ar recunoaște că, uneori, i-a fost frică pentru că actorii apăsau anume replici, conferindu-le alte nuanțe, dar, mai ales, pentru că fiecare premieră trebuia să primească aprobarea Comisiei ideologice a județului, ceea ce însemna un continuu semn de întrebare cu privire la premierele aflate în repertoriul Teatrului arădean.
În calitate de critic, am consemnat, în reviste literare sau în presa locală, directoratul d-lui OVIDIU CORNEA. Ne întâlneam întotdeauna după premieră, în biroul său, și mărturisesc pentru prima oară că nu am întâlnit un om de teatru, director sau în oricare dintre alte funcții, care să-și fi iubit atât de mult colaboratorii și care să fi încercat să mă convingă cu privire la performanțele artistice ale acestora – fapt remarcabil, dar gratuit în sine, deoarece îmi păstram, întotdeauna, opiniile… Acum, după mulți ani, subliniază cu binecunoscuta-i delicatețe: „I-am iubit pe actori, am suferit și m-am bucurat alături de ei; nu am scris piese de teatru; nu am regizat spectacole; nu am avut nevastă în teatru, dar am înțeles că actorii sunt copii mari, cu suflet imens, alcătuit din candoare și răutăți, din bunătate și neputințe, specifice fiecărui om, dar mai presus de toate având două mari obsesii: drama ratării și pericolul ridicolului “, concluzionând că „sufletul actorului este fragil și poate fi , cu ușurință, rănit , chiar cu o floare”. Marea actrită a teatrului românesc MARIA FILOTTI spunea că teatrul nu înseamnă ziduri ci sufletul actorilor ce îl compun. Un suflet, în care noi, spectatorii, regăsim bucurii,

„Modul de a domina al femeii este mult mai subtil”

 

8. martie 2019 07:53 – Aradon / Jurnal Arădean

„Modul de a domina al femeii este mult mai subtil”
Extrem de scurtă poveste despre femei cu una dintre cele mai tari femei din Arad: Lizica Mihuț.
 
Ce credeţi că defineşte o femeie puternică?

LIZICA MIHUȚ. Am refuzat întotdeauna, în interviuri sau cu alte prilejuri, să fac disocierea între bărbați și femei, crezând cu fermitate că diferența este strict fiziologică. De aceea zic că o femeie puternică este, prin excelenţă, independentă financiar și nu numai. EA se impune prin faptul că se raportează la un sistem de valori autentice. Este dinamică și eficientă, ambițiosă și responsabilă, harnică și meticuloasă, curajoasă și sensibilă. EA trebuie să se impună fără a dori să pară bărbat, nici ca atitudine, bătând cu pumnul în masă, și nici ignorându-și, în mod deliberat, feminitatea. Modul de a domina a femeii este mult mai subtil dar adevărul este că EA trebuie să și demonstreze, fără ostentație, mereu și mereu competența.

Cum s-a împăcat şi se împacă omul puternic, care a condus una din cele mai mari instituții din Arad, cu femeia/mama care sunteți?

LIZICA MIHUȚ. Nu am considerat, nicicând, dificilă funcția de conducere. Am observat și îmi place să cred că nu greșesc afirmând că raportarea la mine a colaboratorilor/angajaților se făcea nu la femeia care eram/sunt, ci la competență și, mai ales, la rezultate. Am avut șansa să am o mamă care m-a ajutat mult în creșterea fiului meu, dar am avut șansa, în primul rând, de a avea un copil care nu mi-a creat mari probleme. Desigur, aș fi dorit, adesea, să stau mult mai mult cu el, dar declar acum, precum am declarat întotdeauna, că fiul meu, respectiv, în prezent, nepoata mea, au reprezentat și reprezintă puncte de reper fundamentale în existența mea, dincolo de funcții, de premii, de scrierea unor cărţi etc.

Credeţi că mai putem vorbi în momentul acesta despre mișcarea feministă sau am depășit acest moment?

LIZICA MIHUȚ. Nu am aderat și nu aș adera la o mișcare feministă, deoarece cred că fiecare femeie trebuie să lupte pentru drepturile și libertățile ei. În primul rând, o femeie trebuie să-și propună o stabilitate financiară, care se obține prin multă muncă și strădanii, în oricare dintre domeniile pentru care a optat. Nu trebuie să fii, neapărat, om de știință, dacă nu ai competență, crezând că prin plagiat sau prin funcție dobândești o calitate pe care nu ai probat-o, la modul profund. Important este ca femeia, precum bărbatul, să fie profesionistă/profesionist. Și să vădească verticalitate morală.

Aveți, totuşi, un model feminin?

LIZICA MIHUȚ. Am apreciat dintotdeauna adevăratele valori, fără să am un model anume. Consider că numai Dumnezeu constituie modelul nostru absolut, punctul de sprijin în toate împrejurările și, având Credință, Nădejde și Dragoste, reușim să rămânem în picioare, în ciuda „valurilor și vânturilor “, uneori extrem de puternice. Important este să ne construim personalitatea pe dinlăuntru, raportându-ne la modele autentice, pe care să le preluăm, nu în totalitate, ci doar prin „felii” ale personalităților lor de excepție.

Sunt curioasă să aflu, pentru că în general femeile sunt cele care invocă adeseadecepţiile: ați avut mari decepții, de-a lungul timpului?

LIZICA MIHUȚ. Pare destul de surprinzător dar mărturisesc că nu am avut mari decepții, pentru că nu am avut mari așteptări. Mă pot decepționa oamenii, deopotrivă femei și bărbați, cărora le-am acordat credit și nu meritau. Dar acest credit, pe o scară de la 1 la 10, putea fi 4 sau 5 sau 6 și să nu ajungă la sufletul meu. Familia și prietenii mei adevărați nu m-au decepționat nicicând. Restul este doar tăcere, ca să-l parafrazez pe marele Will.

[ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI] Silvia Demian

 

Prima mea întâlnire cu doamna SILVIA DEMIAN a însemnat o mică „bătălie” pentru clădirea în care se afla atunci (în anul 1992) Liceul de artă, locaţie solicitată de Facultatea de teologie, unde eu lucram cu normă întreagă. Mărturisesc că am admirat-o atunci şi apoi, de-a lungul anilor. A construit, la propriu, un liceu vocaţional în imobilul bineştiut, aflat în zona Podgoria, imobil pe care l-a refăcut, în totalitate, adecvându-l la aşteptările şi standardele unei şcoli performante.

Şi totuşi, cine este doamna SILVIA DEMIAN ? O întrebare care poate stârni mirare dar adevărul este că nicicând nu a vorbit despre sine ci vreme de 19 ani, cât a fost directorul Liceului de artă, a promovat excelenţa dovedită de elevi şi cadre didactice, nereferindu-se niciodată la propria-i contribuţie, cu toate că printr-o dăruire exemplară şi printr-o abordare a unei strategii de succes pe termen lung,a reuşit să impună o instituţie vocaţională, deopotrivă pe plan naţional şi internaţional.

Actualul Colegiu de Arte „Sabin Drăgoi” îşi are sorgintea în şcoala generală, devenită în anul 1969, Liceul de artă. Sunt 60 de ani de existenţă instituţională şi tot atâţia ani, în care destinul doamnei SILVIA DEMIAN se îngemănează în chip fericit, cu cel al instituţiei, la care a început ca elevă şi a continuat apoi, ca profesor şi director. Este important, credem, să precizăm frumoasa tradiţie ca absolvenţi ai liceului să revină, în calitate de profesori, să revină „acasă”, cum frumos spunea doamna SILVIA DEMIAN  menţionând că direcţiile de studiu, pian, vioară, percuţie, instrumente de suflat, pictură, grafică, sculptură „s-au construit”prin aportul fundamental al acestora.

Poate puţini dintre noi ştiu că 60% din  instrumentiştii Filarmonicii, peste 55% din Corul academic al acesteia şi peste 50% din formaţia de folclor, romanţe, şi muzică de petrecere sunt absolvenţi ai liceului arădean de artă, condus aproape două decenii, „aş zice, în epoca sa de strălucire”, de către doamna SILVIA DEMIAN.

Şi totusi, cum a ajuns să facă muzică? Părinţii doamnei SILVIA DEMIAN s-au stabilit în Arad, în anii 1940, venind din Oaş. Tatăl, dirijor fondator al Corului Filarmonicii, i-a transmis iubirea faţă de profesie şi gustul umorului de bună  calitate, iar mama a fost primul său model uman, impresionându-şi fiica prin fineţe, prin zâmbet, prin bunătate şi nu în ultim rând, printr-o anume eleganţă  impusă în relaţiile interumane. Pentru doamna SILVIA DEMIAN, muzica înseamnă „o lume senină a sentimentului”, iar profesorul de muzică are şansa de a comunica „la modul pofund,cu un alt suflet”, în timp ce directorul unui liceu vocaţional are o responsabilitate sporită faţă de un alt tip de şcoală, deoarece 2/3 din curriculă reprezintă discipline de specialitate, ceea ce presupune o riguroasă şi severă organizare, ce îl determină pe manager să renunţe la visele sale artistice şi să accepte „criticile venite din partea artistului, care se vede, o vreme, marginalizat”.

Referindu-se la Aradul muzical, doamna SILVIA DEMIAN îl menţionează, în primul rînd, pe NICOLAE BRÂNZEU, recomandat pentru calităţile sale de compozitor şi dirijor de însuşi marele GEORGE ENESCU, pe care l-a cunoscut  în timpul studiilor la Paris. NICOLAE BRÂNZEU a venit la Arad pentru a-şi împlini visul unui teatru de operă şi a devenit dirijorul fondator al Filarmonicii, conferindu-i aură prin personalitea sa de excepţie.

Modele doamnei SILVIA DEMIAN sunt,pe de o parte, DORU ŞERBAN, profesor la liceu şi dirijor al corului Filarmonicii, pe care îl defineşte printr-o metaforă inspirată, ca fiind „precum o şampanie bună, care te pişcă dar te şi ameţeşte” printr-un repertoriu care uimea asistenţa prin profesionalism şi emoţie adâncă, şi, pe de altă parte,VICTOR DUMĂNESCU, dirijor de operă, un muzician, pe care l-a admirat o viaţă întreagă.

Cu prilejul aniversării a şase decenii, doamna SILVIA DEMIAN şi elevii săi au elaborat o carte intitulată „Ceas cu amitiri, Colegiul de arte Sabin Drăgoi” la 60 de ani’’ (care îşi aşteaptă încă lansarea oficială), o carte care în cele peste 400 de pagini reuneşte evocări ale unor personalităţi de anvergură ale vieţii muzicale româneşti, momente emoţionante ale activităţii elevilor liceului, elevi cărora întotdeauna le-a dat dreptate în dialogul cu adulţii, din convingerea că ei, elevii, trebuie înţeleşi şi sprijiniţi necondiţionat. De aceea, nicicând elevii nu au decepţionat-o pe doamna SILVIA DEMIAN. Decepţia a venit, în mod surprinzător, din partea a peste 80% dintre colegi, care, probabil, vor înţelege, când vor sta de vorbă cu ei înşişi, sub cupola  înţelepciunii şi generozităţii, că doamna SILVIA DEMIAN a însemnat mai mult decît un strălucit director, fondator de şcoală vocaţională de certă valoare artistică şi educaţională.

De-a lungul anilor, atentă mereu la ceilalţi şi mai puţin la sine, doamna SILVIA DEMIAN „a deschis larg aripile” elevilor săi, învăţându-i „să zboare spre înălţimile artei autentice”, convinsă fiind că nici un sacrificiu nu este prea mare în drumul spre PERFORMANŢA ARTISTICĂ.

Şi totuşi, Aradul îi este încă dator doamnei SILVIA DEMIAN, cu recunoaşterea contribuţiei sale de excepţie, prin conferirea binemeritată a calităţii de “cetăţean de onoare”, de către municipalitate.