Toate articolele scrise de Lizica Mihut

[ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI] Ovidiu Cornea

 

Tânărul student al prestigioasei universități clujene, OVIDIU CORNEA, cânta la vioară și conducea taraful de muzică populară „Mărțișorul”, în cadrul căruia l-a și cunoscut pe regretatul Dumitru Fărcaș, inegalabilul virtuoz al taragotului și oboiului. Ovidiu Cornea revine, după terminarea facultății, în Arad, o scurtă perioadă ca profesor, dar  histrionismul său nativ îl determină să accepte postul de inspector și apoi director al Casei județene de creație, care îl și recomandă pentru funcția de director al Teatrului arădean, începând cu 1 martie 1980. În cunoștință de cauză, precizez că dl.Ovidiu Cornea este cel mai bun director pe care l-a avut Aradul și nu oricând, ci într-o perioadă dificilă a existenței sale postbelice: un deceniu înainte de evenimentele din 1989 și un deceniu după acestea. A avut multe IZBÂNZI : a reușit performanța de a restaura Teatrul, ceea ce însemna o investiție enormă: 9 milioane de lei pentru construcție și 3 milioane pentru mobilier. Aradul avea în anul 1984, probabil, cea mai frumoasă și mai elegantă sală din România. Cum a reușit dl. Ovidiu Cornea această performanță? În mod sigur, cu foarte multă strădanie, cu o strategie numai de dânsul știută și, sunt sigură, printr-o diplomație de înaltă finețe. Când „norii păreau a se risipi”, după doi ani de bătălii pentru reconstrucția Teatrului , urmează (în anul 1984 ) o perioadă dramatică și anume AUTOFINANȚAREA ȘI REDUCEREA DE PERSONAL, în proporții alarmante. Numai dl. Ovidiu Cornea știe câte nopți nedormite au fost atunci, câte stăruinți la prietenii săi ajunși directori ai unor instituții arădene, spre a reuși să adune banii necesari autofinanțării, precum și să găsească soluții pentru ca niciunul dintre cei disponibilizați să nu rămână fără un loc de muncă. O reală performantă pentru acel moment!

REPERTORIUL a constituit, întotdeauna, o problemă fundamentală. Cenzura prin Comisia ideologică veghea necontenit, dar dl. OVIDIU CORNEA a demonstrat subtile calități manageriale, reușind, fără compromisuri esențiale, să impună un repertoriu, în marea lui parte, remarcabil. Iată ce îmi declara dl.OVIDIU CORNEA într-un interviu pe care l-am publicat în revista „Orizont” din 21 aprilie 1989 : „Teatrul arădean are ambiția de a evita textele facile, succesul ieftin și spectacolul de divertisment .” Un singur spectacol a fost oprit de cenzură: premiera absolută a piesei lui Adrian Dohotaru, „Omul care s-a trezit vorbind singur”.

Privind în urmă, dl. OVIDIU CORNEA ne mărturisește că nu ar fi sincer dacă nu ar recunoaște că, uneori, i-a fost frică pentru că actorii apăsau anume replici, conferindu-le alte nuanțe, dar, mai ales, pentru că fiecare premieră trebuia să primească aprobarea Comisiei ideologice a județului, ceea ce însemna un continuu semn de întrebare cu privire la premierele aflate în repertoriul Teatrului arădean.
În calitate de critic, am consemnat, în reviste literare sau în presa locală, directoratul d-lui OVIDIU CORNEA. Ne întâlneam întotdeauna după premieră, în biroul său, și mărturisesc pentru prima oară că nu am întâlnit un om de teatru, director sau în oricare dintre alte funcții, care să-și fi iubit atât de mult colaboratorii și care să fi încercat să mă convingă cu privire la performanțele artistice ale acestora – fapt remarcabil, dar gratuit în sine, deoarece îmi păstram, întotdeauna, opiniile… Acum, după mulți ani, subliniază cu binecunoscuta-i delicatețe: „I-am iubit pe actori, am suferit și m-am bucurat alături de ei; nu am scris piese de teatru; nu am regizat spectacole; nu am avut nevastă în teatru, dar am înțeles că actorii sunt copii mari, cu suflet imens, alcătuit din candoare și răutăți, din bunătate și neputințe, specifice fiecărui om, dar mai presus de toate având două mari obsesii: drama ratării și pericolul ridicolului “, concluzionând că „sufletul actorului este fragil și poate fi , cu ușurință, rănit , chiar cu o floare”. Marea actrită a teatrului românesc MARIA FILOTTI spunea că teatrul nu înseamnă ziduri ci sufletul actorilor ce îl compun. Un suflet, în care noi, spectatorii, regăsim bucurii,

„Modul de a domina al femeii este mult mai subtil”

 

8. martie 2019 07:53 – Aradon / Jurnal Arădean

„Modul de a domina al femeii este mult mai subtil”
Extrem de scurtă poveste despre femei cu una dintre cele mai tari femei din Arad: Lizica Mihuț.
 
Ce credeţi că defineşte o femeie puternică?

LIZICA MIHUȚ. Am refuzat întotdeauna, în interviuri sau cu alte prilejuri, să fac disocierea între bărbați și femei, crezând cu fermitate că diferența este strict fiziologică. De aceea zic că o femeie puternică este, prin excelenţă, independentă financiar și nu numai. EA se impune prin faptul că se raportează la un sistem de valori autentice. Este dinamică și eficientă, ambițiosă și responsabilă, harnică și meticuloasă, curajoasă și sensibilă. EA trebuie să se impună fără a dori să pară bărbat, nici ca atitudine, bătând cu pumnul în masă, și nici ignorându-și, în mod deliberat, feminitatea. Modul de a domina a femeii este mult mai subtil dar adevărul este că EA trebuie să și demonstreze, fără ostentație, mereu și mereu competența.

Cum s-a împăcat şi se împacă omul puternic, care a condus una din cele mai mari instituții din Arad, cu femeia/mama care sunteți?

LIZICA MIHUȚ. Nu am considerat, nicicând, dificilă funcția de conducere. Am observat și îmi place să cred că nu greșesc afirmând că raportarea la mine a colaboratorilor/angajaților se făcea nu la femeia care eram/sunt, ci la competență și, mai ales, la rezultate. Am avut șansa să am o mamă care m-a ajutat mult în creșterea fiului meu, dar am avut șansa, în primul rând, de a avea un copil care nu mi-a creat mari probleme. Desigur, aș fi dorit, adesea, să stau mult mai mult cu el, dar declar acum, precum am declarat întotdeauna, că fiul meu, respectiv, în prezent, nepoata mea, au reprezentat și reprezintă puncte de reper fundamentale în existența mea, dincolo de funcții, de premii, de scrierea unor cărţi etc.

Credeţi că mai putem vorbi în momentul acesta despre mișcarea feministă sau am depășit acest moment?

LIZICA MIHUȚ. Nu am aderat și nu aș adera la o mișcare feministă, deoarece cred că fiecare femeie trebuie să lupte pentru drepturile și libertățile ei. În primul rând, o femeie trebuie să-și propună o stabilitate financiară, care se obține prin multă muncă și strădanii, în oricare dintre domeniile pentru care a optat. Nu trebuie să fii, neapărat, om de știință, dacă nu ai competență, crezând că prin plagiat sau prin funcție dobândești o calitate pe care nu ai probat-o, la modul profund. Important este ca femeia, precum bărbatul, să fie profesionistă/profesionist. Și să vădească verticalitate morală.

Aveți, totuşi, un model feminin?

LIZICA MIHUȚ. Am apreciat dintotdeauna adevăratele valori, fără să am un model anume. Consider că numai Dumnezeu constituie modelul nostru absolut, punctul de sprijin în toate împrejurările și, având Credință, Nădejde și Dragoste, reușim să rămânem în picioare, în ciuda „valurilor și vânturilor “, uneori extrem de puternice. Important este să ne construim personalitatea pe dinlăuntru, raportându-ne la modele autentice, pe care să le preluăm, nu în totalitate, ci doar prin „felii” ale personalităților lor de excepție.

Sunt curioasă să aflu, pentru că în general femeile sunt cele care invocă adeseadecepţiile: ați avut mari decepții, de-a lungul timpului?

LIZICA MIHUȚ. Pare destul de surprinzător dar mărturisesc că nu am avut mari decepții, pentru că nu am avut mari așteptări. Mă pot decepționa oamenii, deopotrivă femei și bărbați, cărora le-am acordat credit și nu meritau. Dar acest credit, pe o scară de la 1 la 10, putea fi 4 sau 5 sau 6 și să nu ajungă la sufletul meu. Familia și prietenii mei adevărați nu m-au decepționat nicicând. Restul este doar tăcere, ca să-l parafrazez pe marele Will.

slvia-demian

[ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI] Silvia Demian

 

Prima mea întâlnire cu doamna SILVIA DEMIAN a însemnat o mică „bătălie” pentru clădirea în care se afla atunci (în anul 1992) Liceul de artă, locaţie solicitată de Facultatea de teologie, unde eu lucram cu normă întreagă. Mărturisesc că am admirat-o atunci şi apoi, de-a lungul anilor. A construit, la propriu, un liceu vocaţional în imobilul bineştiut, aflat în zona Podgoria, imobil pe care l-a refăcut, în totalitate, adecvându-l la aşteptările şi standardele unei şcoli performante.

Şi totuşi, cine este doamna SILVIA DEMIAN ? O întrebare care poate stârni mirare dar adevărul este că nicicând nu a vorbit despre sine ci vreme de 19 ani, cât a fost directorul Liceului de artă, a promovat excelenţa dovedită de elevi şi cadre didactice, nereferindu-se niciodată la propria-i contribuţie, cu toate că printr-o dăruire exemplară şi printr-o abordare a unei strategii de succes pe termen lung,a reuşit să impună o instituţie vocaţională, deopotrivă pe plan naţional şi internaţional.

Actualul Colegiu de Arte „Sabin Drăgoi” îşi are sorgintea în şcoala generală, devenită în anul 1969, Liceul de artă. Sunt 60 de ani de existenţă instituţională şi tot atâţia ani, în care destinul doamnei SILVIA DEMIAN se îngemănează în chip fericit, cu cel al instituţiei, la care a început ca elevă şi a continuat apoi, ca profesor şi director. Este important, credem, să precizăm frumoasa tradiţie ca absolvenţi ai liceului să revină, în calitate de profesori, să revină „acasă”, cum frumos spunea doamna SILVIA DEMIAN  menţionând că direcţiile de studiu, pian, vioară, percuţie, instrumente de suflat, pictură, grafică, sculptură „s-au construit”prin aportul fundamental al acestora.

Poate puţini dintre noi ştiu că 60% din  instrumentiştii Filarmonicii, peste 55% din Corul academic al acesteia şi peste 50% din formaţia de folclor, romanţe, şi muzică de petrecere sunt absolvenţi ai liceului arădean de artă, condus aproape două decenii, „aş zice, în epoca sa de strălucire”, de către doamna SILVIA DEMIAN.

Şi totusi, cum a ajuns să facă muzică? Părinţii doamnei SILVIA DEMIAN s-au stabilit în Arad, în anii 1940, venind din Oaş. Tatăl, dirijor fondator al Corului Filarmonicii, i-a transmis iubirea faţă de profesie şi gustul umorului de bună  calitate, iar mama a fost primul său model uman, impresionându-şi fiica prin fineţe, prin zâmbet, prin bunătate şi nu în ultim rând, printr-o anume eleganţă  impusă în relaţiile interumane. Pentru doamna SILVIA DEMIAN, muzica înseamnă „o lume senină a sentimentului”, iar profesorul de muzică are şansa de a comunica „la modul pofund,cu un alt suflet”, în timp ce directorul unui liceu vocaţional are o responsabilitate sporită faţă de un alt tip de şcoală, deoarece 2/3 din curriculă reprezintă discipline de specialitate, ceea ce presupune o riguroasă şi severă organizare, ce îl determină pe manager să renunţe la visele sale artistice şi să accepte „criticile venite din partea artistului, care se vede, o vreme, marginalizat”.

Referindu-se la Aradul muzical, doamna SILVIA DEMIAN îl menţionează, în primul rînd, pe NICOLAE BRÂNZEU, recomandat pentru calităţile sale de compozitor şi dirijor de însuşi marele GEORGE ENESCU, pe care l-a cunoscut  în timpul studiilor la Paris. NICOLAE BRÂNZEU a venit la Arad pentru a-şi împlini visul unui teatru de operă şi a devenit dirijorul fondator al Filarmonicii, conferindu-i aură prin personalitea sa de excepţie.

Modele doamnei SILVIA DEMIAN sunt,pe de o parte, DORU ŞERBAN, profesor la liceu şi dirijor al corului Filarmonicii, pe care îl defineşte printr-o metaforă inspirată, ca fiind „precum o şampanie bună, care te pişcă dar te şi ameţeşte” printr-un repertoriu care uimea asistenţa prin profesionalism şi emoţie adâncă, şi, pe de altă parte,VICTOR DUMĂNESCU, dirijor de operă, un muzician, pe care l-a admirat o viaţă întreagă.

Cu prilejul aniversării a şase decenii, doamna SILVIA DEMIAN şi elevii săi au elaborat o carte intitulată „Ceas cu amitiri, Colegiul de arte Sabin Drăgoi” la 60 de ani’’ (care îşi aşteaptă încă lansarea oficială), o carte care în cele peste 400 de pagini reuneşte evocări ale unor personalităţi de anvergură ale vieţii muzicale româneşti, momente emoţionante ale activităţii elevilor liceului, elevi cărora întotdeauna le-a dat dreptate în dialogul cu adulţii, din convingerea că ei, elevii, trebuie înţeleşi şi sprijiniţi necondiţionat. De aceea, nicicând elevii nu au decepţionat-o pe doamna SILVIA DEMIAN. Decepţia a venit, în mod surprinzător, din partea a peste 80% dintre colegi, care, probabil, vor înţelege, când vor sta de vorbă cu ei înşişi, sub cupola  înţelepciunii şi generozităţii, că doamna SILVIA DEMIAN a însemnat mai mult decît un strălucit director, fondator de şcoală vocaţională de certă valoare artistică şi educaţională.

De-a lungul anilor, atentă mereu la ceilalţi şi mai puţin la sine, doamna SILVIA DEMIAN „a deschis larg aripile” elevilor săi, învăţându-i „să zboare spre înălţimile artei autentice”, convinsă fiind că nici un sacrificiu nu este prea mare în drumul spre PERFORMANŢA ARTISTICĂ.

Şi totuşi, Aradul îi este încă dator doamnei SILVIA DEMIAN, cu recunoaşterea contribuţiei sale de excepţie, prin conferirea binemeritată a calităţii de “cetăţean de onoare”, de către municipalitate.

za_perscarus

„[ZĂ] PES©ĂRUȘ”, după A.P.Cehov

 

Am urmărit aseară spectacolul Teatrului arădean, cu bucuria inițială de a descoperi una dintre cele mai cunoscute piese din dramaturgia universală. Dar nu l-am regăsit pe Anton Pavlovici Cehov,  ci un spectacol, în care textul excepțional al dramaturgului rus conta mai puțin, aflându-ne înaintea unui op de regie. Actualizarea lui Cehov a însemnat pentru regizoarea CATINCA DRĂGĂNESCU un mix, care reunește sub cupola cehoviană și sub semnul, încă din titlu, a unei dorite anglicizări, direcții și forme teatrale în care interpreții ne trimit spre „teatru în teatru”, spre generația flower-power și rock, spre o tară ce înseamnă consumul de etnobotanice și droguri, ceea ce face ca Medvedenko și Polina să apară în variantă dublă, spre o „lume” cu microfoane pretutindeni, cu zgomot, cu lumini, cu schimbări bruște de cadre (uneori , cinematografice), încât abia mai poți urmări o idee regizorală, pentru ca o alta să îi ia locul. Fără îndoială, Catinca Drăgănescu are toate datele să devină un regizor important, care își elaborează spectacolul – și ne bazăm afirmația pe colaborări validate de montări anterioare -, privind scenografia (ANDREEA SIMONA NEGRILĂ), mișcarea scenică (SIMONA DEACONESCU), muzica (CRISTIAN VIERIU).

Regizoarea are meritul de a-i fi convins pe actori să o urmeze în acest demers „nebunesc”, care schimbă perspectiva de abordare a textului cehovian, violentându-l chiar și pe spectatorul avizat. Traducerea și adaptarea realizată în urmă cu un deceniu și jumătate de către RALUCA RĂDULESCU este „încărcată” de regizoare cu forme teatrale noi, intenția urmărită fiind, evident, de a realiza un „altfel de Cehov”. Ar fi o lungă discuție, controversată și fără o finalitate unanim acceptată, despre posibilele limite privind contemporaneizarea textelor clasice .

Din punctul nostru de vedere, (Ză) Pescăruș este un spectacol, prin excelentă, de regie, pe care îl urmărești ca pe un exercițiu de creativitate dusă până la ostentație, un spectacol care trebuie văzut spre a încerca să înțelegi că un text clasic poate fi lecturat regizoral fără limite. Întrebarea firească este dacă subscriem sau nu la o asemenea abordare .

CATINCA DRĂGĂNESCU este o personalitate puternică, deoarece actorii i-au urmat întocmai indicațiile privind realizarea acestui cocktail teatrologic, evoluând, cu toții, în spiritul viziunii impuse, cu obstinație, de către regie. „Misia “ actorilor a fost dificilă , fiindcă personajele întruchipate de ei vădeau o altă perspectivă asupra textului cehovian. Să reținem că au excelat ZOLTAN LOVAS(Dorn), ROBERT PAVICSITS (Treplev) și IULIA POP (Nina).

Aprecieri pentru Caietul-program, care, în sfârșit ,promovează, cu profesionalitate, spectacolul Teatrului arădean.
Un spectacol insolit, în mod deliberat, un spectacol „după Cehov”, dar aproape fără Cehov!

[ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI] Radu  Homescu

 

Cu toate că trăiește de mulți ani în București sau, în calitate de ambasador, în Statul Israel și în Republica Filipine, pentru domnul RADU  HOMESCU, România și Aradul au constituit, întotdeauna, „teritorii” de suflet, iar Șiria s-a aflat, continuu, în gândurile și în aducerile-aminte ale lumii de ieri și de azi a distinsului erudit și savant, „caligrafiat” de noi, în doar câteva din domeniile sale de excelență.

radu_homescu

De mulți ani, dl. RADU  HOMESCU participă anual, la început de iunie, la întâlnirile generației sale de absolvenți ai prestigiosului Colegiu Național „Moise Nicoară”, fiind, în mod sigur, spiritus rector al acestor frumoase ceasuri de colegialitete și prietenie.

Dl. RADU  HOMESCU este interesat și știe, la modul profund, trecutul și prezentul acestor „teritorii” de suflet, deși se poate lăuda, dar nu se laudă, cu o strălucită carieră în București, în specialitățile: informatică, fizică, biofizică și diplomație. Doctor în fizică cu importante contribuții științifice în optică, spectroscopie, laseri, autor a 112 lucrări științifice publicate în 16 volume și în 14 reviste de specialitate, precum și autor, în colaborare, a primului brevet de invenție în informatică din România și conducător a 46 contracte de cercetare științifică universitară (1972 – 1990), dl. RADU  HOMESCU a elaborat, de-a lungul anilor, nu numai lucrări în domeniul științelor exacte ci și lucrări devenite bibliografii fundamentale privind istoriaculturii(contribuții privind prima editare a Luceafărului, atestările documentare despre înființarea corurilor țărănești din Șiria -1876, Cuvin -1882, Arad – 1890, Asociația Culturală a Muncitorilor și Meseriașilor Arădeni „Progresul”, abordări monograficeale unor personalități, precum Moise Nicoară, Traian Vuia, Henri Coandă, Aurel Vlaicu, Ciprian Porumbescu, Iuliu Traian Mera, Nicolae Ștefu ).

Dincolo de contribuțiile științifice și în plan istoric/cultural, dl. RADU  HOMESCU se regăsește printre puținii intelectuali care au înțeles că trebuie să demonstreze, prin fapte, a fi arădean, astfel în anul 1990 prin strădanii dificile, numai de dânsul știute, a contribuit covârșitor la înființarea Universității „Aurel Vlaicu”, fiind primul rector ales al acesteia (1990 – 1991) și senator de Arad (1990 – 1991), calitate ce i-a permis să se implice, în mod fundamental, în realizarea marelui vis al arădenilor și anume, acela de a avea o instituție de învățământ superior de stat în aceste locuri. Mai târziu, peste un deceniu, mai exact, în anul2004, dl. RADU  HOMESCU a organizat în calitate de ambasador al României în Republica Filipine, vizita la Adamson University, a delegației Universității „Aurel Vlaicu” și desfășurarea unei dezbateri excepționale privind viitorul învățământului superior în România, dar și în Europa și în lume. Să nu uităm demersurile diplomatice ale d-lui RADU  HOMESCU și anume, negocierile raporturilor și semnarea Acordurilor și Programelor culturale și științifice între România și Statul Israel, precum și cu British Council.

Am subliniat doar câteva „linii” ale biografiei științifice și culturale de excepție ale d-lui RADU  HOMESCU. Dar dincolo de cărți, de lucrări științifice și de istoria culturii, de contractele de cercetare, rămâne OMUL, admirabil ca personalitate umană, impresionând întotdeauna, prin erudiție și eleganță. Prin demnitate și modestie, prin franchețea discursului dar și printr-un umor fin, devenit, uneori, necruțător cu impostura, cu prostia, cu trădătorii de neam și de țară. De fapt, putem conchide că pentru dl. RADU  HOMESCU, iubirea de patrie nu a fost nicicând o „îndeletnicire” la marginea vieții. Ci un mod de existență !

 

„Mi-am câştigat dreptul de a spune adevărul în faţă”

 

Despre compendiumul realizat cu ocazia Centenarului Marii Uniri, despre modele şi personalități, prezența și absența lor, despre ce va urma și despre puterea de a zice exact ceea ce gândești, cu Lizica Mihuț.

lizica


Anul centenar nu a trecut nemarcat de către dumneavoastră, doamnă Lizica Mihuţ. L-aţi marcat într-un fel anume. Ne detaliaţi un pic decizia dvs. de a sărbători printr-o carte („Aradul şi Marea Unire. Repere ideografice”) 100 de ani de România?

Într-adevăr, Centenarul constituie pentru fiecare dintre noi un moment cu totul special. Nu pot să spun că e doar un moment istoric special, ci, deşi sună festivist, este şi un moment de inimă şi de minte. De inimă pentru că românii au luptat enorm de mult să împlinească acest vis al tuturor, dar pe de altă parte este şi un moment de minte, de elaborare, pentru că elitele sunt cele care au realizat pregătirea Marii Uniri.
Am scris cartea prilejuită de acest moment la solicitarea directorului Editurii Academia Română, având patru cărți publicate deja la Editura Academiei. Atunci am aflat și eu că am scris 3.176 de pagini aici. Am aflat acest număr când am fost invitată de către Editura Academiei să scriu un articol prilejuit de aniversarea lor. Articolul meu, parafrazând o cunoscută proză scurtă a lui Eminescu, a avut titlul „La o aniversare”. Tot cu acea ocazie am fost invitată să scriu a cincea carte, pentru că Aradul nu avea nicio carte editată de Editura Academia Română cu acest prilej. Eu întotdeauna mi-am dorit (și am și reușit, pentru că mi-am dorit cu adevărat) ca toate cărțile despre Arad să le public la București, la o editură importantă. Sigur, primul meu gând a fost la Editura Academiei Române, pentru că toate cărțile de aici intră direct în catalogul mondial. Am dorit să nu blochez Aradul într-o zonă marginală, ci să-l aşez în galeria marilor oraşe, pentru că aici s-a gândit Unirea. Aradul a fost şi este, se ştie, capitala politică a Marii Uniri. Aşa se întâmplă că mi s-a solicitat a cincea carte. Plecând de aici, nu pot să nu-l citez (știu că eu sunt un om incomod, ştiu că foarte mulţi nu mă înghit pentru faptul că spun direct adevărul, dar nu pot să nu fac această precizare) pe Ion Aurel Pop care spunea că despre Marea Unire trebuie să scrie numai istoricii, dar nu arheologii, nu medievaliştii, ci cei care sunt specialişti în domeniu. Şi atunci am abordat Marea Unirea dintr-o perspectivă culturală, unde eu eram acasă, aveam cărţile (eu în fond am făcut sinteze mici la cărţile respective) iar de partea de istorie, nu foarte amplă, am apelat la un istoric.

Chiar doream să vă întreb pe dvs., care sunteți destul de individualistă, de ce aţi scris o carte în coautorat?

Probabil că este prima şi ultima carte pe care o scriu aşa, tocmai pornind de la ideea aceasta că nu pot să accept ca biologii, chimiştii, fizicienii, matematicienii, arheologii, toţi să scrie despre Marea Unire. Poţi să ai o ierarhie socială dar, dacă nu ai competenţă, nu ai nimic. Competenţa într-un domeniu e extrem de importantă. Pentru a putea fi recunoscut trebuie neapărat să demonstrezi competenţa. Şi eu puteam să fac o compilaţie despre Marea Unire, puteam să fac o privire istorică despre Arad, Slavă Domnului. Dar nu asta am vrut să fac, ci l-am invitat pe domnul Pădureanu să colaboreze cu mine şi chiar îi mulţumesc. Ceea ce am făcut noi este, de fapt, o idee pe care ne-au dat-o arădenii, care se întreabă, foarte mulţi dintre ei, cine a fost Ţichindeal, cine a fost Moise Nicoară, cine a fost Vasile Goldiş, cine a fost Cicio Pop? Şi atunci am făcut un dicţionar al personalităţilor. 29 de personaliăţi şi contribuţia fiecăreia la Marea Unire. În partea de cultură, eu am elaborat instituţiile arădene, tot eu am elaborat structurile instituţionale şi, de asemenea, eu am elaborat, cum era și firesc, partea despre turneele teatrale cu valoare de simbol. De ce sunt foarte importante aceste turnee: gândiţi-vă că, timp de 150 de ani, limba română nu a fost auzită pe scenă. După 150 de ani, Mihail Pascaly a fost cel care a adus limba română pe scenă. Ţăranii au venit să audă la teatru limba română, din toate satele din jur, chiar de departe. A fost o sărbătoare extraordinară. Aceste turnee teatrale nu au fost doar nişte spectacole în sine de teatru, ci au reprezentat practic un mod de a pregăti prin cultură, în fapt, Marea Unire. Eminescu spunea un lucru foarte mare: teatrul în Transilvania trebuie să folosească și apoi să placă.

Cartea pe care ați scos-o de Centenar are la bază zeci de alte cărți pe care le-ați publicat…

S-a ivit greu, să știi: uneori am preluat din alte cărți ale mele repere iconografice, alteori am elaborat unele fișe noi, dar în mare am preluat ce deja scrisesem pentru că nu poți să ai alte puncte de vedere decât cele de dinainte, adică nu poți fi mai adevărat decât atunci când ai fost adevărat. În plus, e foarte greu să fii scurt, să te exprimi esențializat, să încerci să sintetizezi evenimente, personalități, strădanii, bucurii, eșecuri. Asta am făcut. În prefață am spus că nu este o carte ocazională. Noi nu am scris o carte ocazională, ci o carte care se dorește chiar să rămână. De aceea și fac apel către Biblioteca Județeană, dacă ar fi posibil ca 40 de cărți, pentru că am înțeles că sunt 40 de filiale ale bibliotecii, să se găsească acolo.
A fost un an îngrozitor de greu pentru mine pentru că am făcut și volumul al doilea despre cultura și civilizația chineză, care este o carte într-o ediție foarte frumoasă din punct de vedere tehnic. În plus, am avut foarte multe activităţi. Am scris pe mai departe despre cultură, spectacole, evenimente culturale. Ar trebui poate să mă opresc, dar nu pot. Am început să scriu din studenţie, pentru că aveam o situaţie foarte dificilă în plan financiar ca familie, şi atunci am început să scriu pentru bani. Erau atunci foarte bine plătite articolele la ziare literare. Era 500 de lei un articol iar bursa era 300 de lei pe lună. Dar, pentru ca să publici un articol la o revistă literară, trebuia să citeşti o săptămână, să te documentezi o săptămână. A fost important, însă, pentru mine, pentru că, în felul acesta, m-am format. Am avut mari profesori, mari modele. Mă gândesc la generaţia tânără şi foarte tânără, mă gândesc la cine se raportează ea. De multe ori mă gândesc că le reproşăm mult prea mult generaţiilor tinere, care duc lipsă de modele.
Eu aveam nişte profesori uluitori. Atunci nu cred că eram conştientă că erau fantastici. Când am terminat facultatea, de pildă, unul dintre cei mai mari profesori pe care i-a avut Timişoara, Eugen Todoran, mi-a dat telefon să merg la doctorat! Îți dai seama ce destin aveam eu la 22 de ani. I-am spus nu, pentru că eu vreau un copil înainte și după am timp să-mi dau doctoratul. Mi-am dat seama după aceea ce lipsită de modestie eram și cât de fin era profesorul care mi-a spus că va fi foarte greu să mai dau doctoratul după. Am dat după doctoratul, la București, că mi-a fost rușine să mă mai întâlnesc cu profesorul. Dar la 22 de ani știam ce vreau să fac și presa m-a ajutat foarte mult în acest sens.

Vorbeaţi de modele. Ne puteți spune dacă a existat un model pentru dumneavoastră, pe care aţi dorit să-l urmaţi, pe care l-aţi apreciat?

Nu există un model, există fâşii de personalităţi care împreună au format un model pentru mine, o aspiraţie. Ştiti ce înseamnă, în fond, modelul, dincolo de toate plusurile pe care le are un model? Înseamnă o aspiraţie. Aspiraţia ta spre a ajunge undeva. Când mă gândesc ce puţin am făcut eu faţă de alţii, pe care îi admir. Îmi place ce scrie în Biblie: că mândria merge înaintea căderii. Când o luam câteodată razna şi mă gândeam că nimeni nu-i ca mine, ce grozavă sunt eu, cum nimeni nu mă întrece, întotdeauna reveneam la mândria care merge înaintea căderii pe de o parte şi pe de cealaltă mă gândeam la modelele pe care le-am avut eu, ce au făcut ele şi ce mică sunt eu. Când eram la început, în studenţie, nu credeam că pot avea o opinie critică.

Între timp v-aţi format o foarte puternică opinie critică…

Modelele ne-au ajutat să depăşim condiţia de supermediocritate în timpul comunismului. Și noi chiar am avut modele. Modele care te inspiră, care te fac să vrei neapărat să scrii într-un domeniu, de pildă, în care nu s-a mai scris deloc. Asta e ambiția pe care trebuie să o aibă un intelectual și pe care am avut-o şi eu.

Și încă o mai aveți. Și de aceea îmi permit să vă întreb: ce urmează?

Eu la bază sunt profesor de gramatică. Dar microbul de presă mi-a intrat din factultate în sânge și nu pot să renunț la presă pentru nimic în lume. Presa a fost toată viaţă mea o constantă. Dar viaţa unui om e mereu prinsă între vocaţie şi aspiraţie. Vocaţia mea a fost de profesor, iar aspiraţia mea a fost să fac mai multe decât învăţământ. Ca ordonare a materialului elaborat, ca mod de gândire, ca structură, eu sunt un om exact, precis, fără efuziuni sentimentale prea multe. De aceea am şi scris nouă cărţi de gramatică. Cea mai importantă, despre care puţină lume ştie, este după părerea mea, „Corectitudine în vorbire şi scriere”, publicată la Editura Dacia din Cluj. Sunt cărţile mele ca profesor. Apoi, când eram la universitate, s-au întâmplat atât de multe lucruri în perioada în care am fost rector, 2000-2015, aşa că, vreme de 15 ani, istoricul culturii din mine s-a gândit şi, tot el, microbul presei m-a făcut să adun într-o carte tot ce s-a întâmplat în anul respectiv, ce mi-am propus, ce am reușit, ce nu am reușit, tot ce s-a scris despre instituţie. De aceea am și elaborat, pe managementul acesta universitar, 16 volume. Dacă vrei să știi ce s-a întâmplat la universitate într-un an vei găsi în volumul dedicat acelui an. Toate acestea le-am „condimentat” însă cu mult, foarte mult teatru. Ce îmi propun în continuare? Cum nu pot scăpa de microbul presei, voi scrie în continuare despre ceea ce îmi doresc. Vă mai spun doar un singur lucru: ca urmare a muncii mele de o viață, a strădaniilor mele, mi-am câștigat un drept pe care nu am voie să-l abandonez, acela de a spune adevărul în faţă. Indiferent cine e în față: ministru, preşedinte de patrie sau planetă. Eu voi spune întotdeauna ce gândesc pentru că e unicul drept pe care l-am câştigat definitiv prin munca mea. Şi nu am voie să renunţ la el. Ar fi o abdicare. Aşa încât voi face ce am făcut până acum: presă culturală.

Interviu publicat în aradon.ro / Jurnal Arădean,
28 decembrie, 2018

palat

Despre PALATUL CULTURAL – bijuteria arhitecturală recent restaurată

 

Fără îndoială, una din cele mai importante izbânzi ale ultimelor luni este finalizarea restaurării Palatului Cultural, construit între anii 1911-1913, care aștepta, de o bună perioadă de timp, repunerea în circuitul artistic românesc și nu numai. Reabilitarea acestui monument istoric s-a realizat cu fonduri de la bugetul local, valoarea lucrărilor de construcție fiind de 17,3 milioane de lei, potrivit Comunicatului de presă al primăriei arădene. Dincolo de cifre, desigur, important în sine, PALATUL CULTURAL TREBUIE VĂZUT spre a-l ADMIRA și a ne BUCURA de această superbă capodoperă arhitecturală. Si totuși, construcția, oricât ar fi de maiestuoasă, rămâne inertă dacă nu ar fi însuflețită de concertele Filarmonicii – CAMERAL  SIMFONICE, VOCAL SIMFONICE,CORALE și, uneori, de către spectacolele de OPERĂ.

Doru Orban,un director responsabil și pacifist

Director interimar timp de 4 ani, devenit titular în urmă cu un an  ca urmare a unui concurs de proiecte manageriale, Doru Orban se dorește un „ om de echipă, care să aducă pacea și liniștea“ în colectivul Filarmonicii arădene, colectiv atât de „biciuit “ prin scandaluri și procese ce păreau interminabile. În cadrul unei convorbiri, recunosc, prima pe care am avut-o, cu toate că îl cunosc de mulți ani, Doru Orban mi -a vorbit cu un entuziasm temperat despre responsabilitatea asumată de a conduce Filarmonica în această superbă locație, de înaltă tradiție arhitecturală. Precum mulți arădeni, nici eu nu îi cunoșteam biografia artistică. Aflu acum, că s-a născut într-o familie modestă de muncitori , cu dragoste față de muzică și cu dorința profundă de a-și determina copiii în a urma o carieră în domeniu. Mă bucură mult evocarea sa cu privire la Liceul de muzică și, mai ales, admirația și recunoștința manifestate față de profesoara și directoarea acestuia, dna Silvia Demian, pe care o consideră „fondatorul culturii muzicale arădene “.

Faptul că, într-un singur an, 16 din cei 21 de absolvenți ai Liceului de muzică „Sabin Drăgoi” din Arad, pregătiți gratuit de către dna Silvia Demian, au reușit la prima încercare să devină studenti ai Conservatorului din Cluj, grăiește, prin argumente puternice, despre profesionalismul de excepție al distinsei doamne, căreia Aradul  îi datorează enorm deoarece,printr-o strategie de înalt manageriat dar și printr-o dăruire până la sacrificiu, a construit la Arad  o „școală de muzică”  apreciată la nivel internațional. Am făcut această acoladă referindu-mă la distinsa doamnă SilviaDemian, apreciată de generații de absolvenți, între care și domnul Doru Orban, elev, cu mulți ani în urmă, al acestui liceu, unde a studiat, la început vioară iar  apoi, viola –  instrument pe care l-a simțit, întotdeauna  „foarte aproape de inima“ sa. De altfel, Doru Orban face parte dintr-o familie de muzicieni: sora, violonistă; cumnatul, prim trompetist; nepotul, prim flautist. Dar marea familie a lui Doru Orban este chiar Filarmonica, întregul colectiv căruia i se dedică „cu sinceritate și imensă responsabilitate“, precum însuși mărturisește, hotărât fiind să abordeze „o poziție de parteneriat pe orizontală și nu pe verticală”, manifestând o reală deschidere spre arădeni, pe care îi dorește, întotdeauna, prezenți în somptuoasa sală a Palatului Cultural, fiind mândru de cele 400 de abonamente și de succesul Concertelor de joi, devenite puncte de reper în viața culturală arădeană .

Precizându-ne că în ziua de 19 decembrie va avea loc un concert de colinde în eleganta Sală de Festivități a Palatului de Justiție iar în ziua de 20 decembrie, un concert aniversar ( 120 de ani de la fondarea Complexului muzeal arădean), ne despărtim, vremelnic desigur, de  Doru Orban,cu sentimentul că, fără a avea strălucirea marilor profesioniști, este profund implicat ca manager și artist în activitatea Filarmonicii arădene, cu gândul de a-i conferi, împreună cu întregul colectiv, un plus de vizibilitate artistică.

palatul_cultural_restaurat-4-e1544456017897

omagiu-640x360

Un superb gest EȘUAT!

 

Câțiva foști DIRECTORI și ACTORI ai TEATRULUI, actualmente pensionari, au fost  OMAGIAȚI pe CORIDORUL de la etajul al II lea al TEATRULUI ARADEAN.

În seara de miercuri,28 noiembrie a.c., Centrul Cultural Județean a avut excelenta inițiativă de a-i OMAGIA, prin CONFERIREA Diplomei și Medaliei Centenar, pe doi foști directori ai Teatrului aradean: OVIDIU CORNEA și ION VĂRAN , precum și pe actorii DAN ANTOCI și CONSTANTIN FLOREA, toți pensionari.

În mod surprinzător și neavenit, această idee, pe care o aplaudăm cu convingere, a avut loc NU pe scena mare a Teatrului – ci pe coridorul de la etajul al II -lea. În acest spațiu s-au desfășurat , uneori, expoziții sau alte evenimente, dar cei patru directori și actori prezenți și DORU NICA (evocat printr-o emoționantă scrisoare, pe care a elaborat o cu acest prilej), credem că  BINEMERITAU OMAGIUL ÎNTREGII SĂLI ARHIPLINE A TEATRULUI ARĂDEAN.

A urmat apoi un spectacol formidabil, susținut de doi mari actori: MARCEL IUREȘ și GEORGE MIHĂIȚĂ – ceea ce face această discriminare a slujitorilor THALIEI, DE IERI ȘI DE AZI, O REGRETABILĂ EROARE A ORGANIZATORILOR, și mai tristă

FITCA2018

FESTIVALUL DE TEATRU CLASIC – ediția a XXIV-a. Câteva opinii la final

 

Am văzut toate spectacolele înscrise in Programul acestei ediții, cu excepția Concertului susținut de The Tango Orchestra și a premierei arădene (voi avea ocazia , sper, să o văd încă in acest an , desi distanța de programare între premieră și spectacolul urmator este de aproape o lună, fapt inadmisibil din punctul meu de vedere ). A fost o ediție cu succes la public, aproape toate spectacolele având săli arhipline, dovadă că arădenii iubesc teatrul și îi aplaudă reprezentațiile, chiar dacă nu sunt repere teatrologice, dar aparțin unor teatre, mai ales, din capitală.

Nu cred că este cazul să fac cronici de spectacol, ci doar să exprim câteva  opinii, la final de festival:

1. Cele mai cunoscute Teatre din ROMÂNIA (Teatrul Național din București, Teatrul de Comedie, Teatrul Nottara, Teatrul Odeon, Teatrul Mic, Teatrul Metropolis, „unteatru”) și  din UNGARIA (Teatrul Național din Pecs și Teatrul Cetății „Gyula”, în coproducție cu Teatrul Clasic „Ioan Slavici”) s-au aflat in Programul Festivalului.

2. Dramaturgi importanți au fost „aduși” pe scenă, prin lecturi scenice sui-generis, dar și prin propuneri regizorale terne și neinteresante: A.P.Cehov( 4 spectacole), I.L.Caragiale, Tudor Mușatescu, Tom Stoppard, Agatha Christie, adaptări după Georges Feydeau și Frății Grimm.

3. Piese binecunoscute din dramaturgia românească și universală au putut fi urmărite pe scena Festivalului: „D-ale carnavalului “, „Titanic vals”, „Pescărușul “, „Trei surori “, „Cursa de șoareci “, „Rosencrantz și Guildenstern sunt morți“.

4. Regizori de primă mărime au semnat spectacolele aflate in Festival: Andrei Șerban, Alexandru Dabija, Victor Ioan Frunză, Claudiu Goga .

5. Actori, consacrați sau mai puțin cunoscuți, au evoluat în spectacole, unele, excelente, altele, greu de urmărit, dar cu toții aplaudați de către generosul public arădean .

6. O mențiune specială pentru spectacolul lui Andrei Șerban, o strălucită reprezentare scenică a „Pescărușului “ de A.P.Cehov .

7. Apreciem propunerea regizorală a lui Tapaszto Erno, care a translat spectacolul „Rosencrantz si Guildenstern sunt morți“ de la Teatrul Cetății „Gyula” pe scena arădeană, propunând o reprezentație, ușor diferită, cu „rezolvări” scenice interesante și cu două roluri mult mai bine gândite regizoral și anume Ophelia și Polonius, Gropar, Actor. Au fost aproape de nerecunoscut actori care au strălucit pe scena Teatrului Cetății „Gyula”(Eder Eniko-Gertrud; Koleseri Sandor-Claudius; Gulyas Attila – Guildenstern; Lung Laszlo- Hamlet). Au evoluat in aceeași notă, admirabilă in plan artistic, Tege Antal – Rosencrantz; Megyeri Zoltan- Actor; Iulia Pop Actrită și Zoltan Lovas intr-un rol de compoziție, cu puțin text , dar cu atât mai dificil de interpretat. Aprecieri pentru actrița Alexandra Gîtlan, care a realizat o cu totul altă Ophelia în spectacolul de pe scena arădeană, o Ophelia puternică și nuanțată, mai puțin inspirată, însă, în scenele de interminabile zvârcoliri din final.

8. Festivalul International de Teatru Clasic, ediția a XXIV-a s-a încheiat, dar gândim, deja, la ediția jubiliară 2019.

Până atunci, să-i felicităm pe cei implicați în organizarea și desfășurarea  Festivalului de Teatru Clasic, un brand al Aradului teatral ce trebuie aplaudat, dar, în același timp, abordat cu rigoare și profesionalism.

simpozion (7)

AGERPRES: Ediţia a IV-a a simpozionului „Cultură şi civilizaţie chineză. Dialoguri româno- chineze”

Arad: A început ediţia a IV-a a simpozionului „Cultură şi civilizaţie chineză. Dialoguri româno- chineze”

         Arad, 14 nov /Agerpres/– Casa Româno- Chineză, filiala Arad,  organizează în perioada 14 – 16 noiembrie, ediţia a 4-a a simpozionului ’Cultură şi civilizaţie chineză. Dialoguri româno- chineze’, eveniment ce va avea loc în Oraşul de pe Mureş, a făcut cunoscut prof. univ. dr. Lizica Mihuţ, preşedintele filialei.

                „Ediţia din acest an a Simpozionului este onorată cu prezenţa de doamnele Zhao Li, Consilier Cultural şi Qi Yue, Secretar III  al Ambasadei Republicii Populare Chineze în România”, a precizat prof univ dr Lizica Mihuţ.

                Evenimentul a debutat  miercuri 14 noiembrie, la sediul Casei Româno- Chineze, filiala Arad, cu o prezentare a activităţii şi a Bibliotecii acesteia, după acre, oaspeţii chinezi au vizitat Palatul de Justiţie a Aradului, clădire care a fost recent renovată şi modernizată. În ultima parte a zilei, cele două doamne, însiţite de reprezenţanţii filialei Arad a Casei Româno- Chineze au vizitat Colegiul Naţional ’Moise Nicoară’ din Arad, ai cărui elevi au prezentat mai multe eseuri elaborate de ei: ’Teme şi motive în folclorul chinez şi român. Abordare comparativă’.

                Simpozionul continuă joi, în sala „Regele Ferdinand” a Palatului administrativ al municipiului Arad, cu şedinţa festivă de deschidere, în cadrul căreia va fi lansat şi volumul intitulat ’Cultura şi Civilizaţia Chineză. Dialoguri culturale româno- chineze’, volum prezentat de prof. Mirela Mureşan.

                Programul zilei va continua cu prezentarea a unui număr de 23 de lucrări, dintre care amintim doar câteva titluri: ‘ Interferenţe literare româno-chineze/chinezo-române ‘, de Gheorghe Schwartz; ‘ Dualitatea europeană şi cea chineză: Yin şi Yang pot fi un da şi  nu? ‘, autor Ludovic Notaros; O abordare sanogenă în medicina tradiţională chineză’, de dr Liliana Bran; Contribuţii ale antichităţii chineze la dezvoltarea matematicii’, de Doina Cheta; ’ Confucius şi ordinea morală în concepţia lui Ioan Slavici’, de Dumitru Mărcuş; ’ Sigiliile chinezeşti de la Arad. Istoricul cercetărilor’, de Augustin Mureşan; ’ Elemente tradiţionale în cinematografia modernă chineză’, de Alexandru Chiriţă; ş.a.m.d., toate lucrările urmând să fie incluse într-un volum bi-lingv, în limbile română şi engleză.

                Tot joi, la Secţia de Artă a Complexului Muzeal Arad va fi vernisată  Expoziţia de artă vizuală: ’Hainan, insula tropicală a Chinei’, a cărei prezentare va fi făcută de dr. Constantin Inel, directorul Complexului Muzeal Arad.

                Tot joi, orchestra simfonică a Filarmonicii de stat Arad va prezenta un Concert simfonic sub bagheta dirijorului Antonio D’Antó (Italia), în al cărui program figurează şi ’Uvertura Sărbătoarea primăverii’ , a compozitorului chinez Li Guan-chi, fiind pentru prima oară după 38 de ani, că în programul de concert al Filarmonicii arădene se regăseşte o lucrare a unui compozitor chinez.

                În ultima zi a evenimentului, cea de vineri, la sediul Filialei Arad a Casei Româno- Chineze, prof.univ.dr. Lizica Mihuţ împreună cu poetul şi editorul Ion Matiuţ, vor face o prezentare a Editurii Casei Româno- Chineze şi a proiectelor editoriale ale editurii.

AGERPRES /(AS,A – autor: Ioan Weisl; editor)