Toate articolele scrise de Lizica Mihut

Arădeni care nu trebuie uitați – DANIEL FUNERIU

 

Arădeni care nu trebuie uitați

 

DANIEL FUNERIU

funeriu

Recent, am fost întrebată de un prieten, pe care îl apreciez ca intelectual și ca persoană publică, despre motivația cu privire la genericul unui șir de articole, ce vor „intra” într-o carte, despre „Arădeni, care nu trebuie uitați”.

Mărturisesc că m-a nemulțumit întotdeauna ideea de a aștepta „trecerea la cele veșnice” a unor personalități de anvergură și abia, apoi, să le „ridicăm” statui sau să propunem „urcarea” lor pe soclu. De aceea, mi-am propus să rememorez personalități de excepție, care au avut/ au o legătură cu zona noastră, personalități din varii domenii, cu merite incontestabile, ce vor dăinui prin timp, ca puncte de reper pentru prezent dar și pentru viitor.

***

DANIEL FUNERIU

 

S-a născut în 11 aprilie 1971 la Arad. Dacă nu ar fi fost Ministru al Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în perioada 23 decembrie 2009 – 9 februarie 2012, Daniel Funeriu ar fi fost, probabil, mai puțin cunoscut și ar fi rămas „Românul deștept care uimește Europa”, cum preciza, în titlu, un ziarist în anul 2008.

Dotat cu o inteligență excepțională și o profundă ambiție de a fi „cel dintâi”, Daniel Funeriu a devenit olimpic internațional la chimie pentru România în clasa a XI-a, pentru ca, în clasa a XII-a, să fie premiat la  Olimpiada Internațională de Chimie, reprezentând Franța, unde a decis să rămână la 17 ani. A primit pentru merite deosebite, Bursa Ministrului francez al Cercetării (1995-1998).

Biografia intelectuală a lui Daniel Funeriu este uimitoare.

A absolvit Grande École de Chimie (Strasbourg) precum și Universitatea „Louis Pasteur” (Strasbourg) ca șef de promoție. A susținut doctoratul în chimie cu Jean-Marie Lehn, laureat al Premiului Nobel pentru chimie, obținând calaficativul „Très Honorable”, cel mai înalt rang conferit primilor 5% dintre candidații la doctorat din toate domeniile. Au urmat strălucite studii de pregătire științifică în SUA și Anglia (1994), pentru ca apoi să fie cadru didactic la Universitarea „Louis Pasteur” din Strasbourg (1995-1998), la Collège de France, Paris (1998-1999) și cercetător științific la institute de științe și tehnologii avansate în SUA (1999-2002) și la Osaka (Japonia) (2002-2006). Revenit din Japonia, obține, prin concurs, cea mai mare finanțare acordată de Uniunea Europeană pentru un proiect individual de cercetare științifică (2 milioane de euro), ceea ce i-a permis să fondeze o echipă de cercetare în cadrul Universității Tehnice din München.

Cu o carte de vizită de top științific internațional, renunțând la oferte bine plătite, ca director și cercetător științific în Elveția și Germania, Daniel Funeriu revine în România după două decenii, din „convingerea că poate schimba ceva în țară”, cu gândul de a realiza o construcție solidă a învățământului și cercetării, aflate într-o continuă și precară reformă din 1990 încoace. Probabil, primul șoc a fost, când, în media, i s-au relativizat studiile, contestându-i-se chiar bacalaureatul!!!

Dar Daniel Funeriu nu renunță, probând o calitate rarisimă astăzi și anume aceea de a-și finaliza proiectele.

România a avut șansa unui ministru precum Daniel Funeriu, credem, cel mai important după 1990, nu numai ca anvergură intelectuală, pragmatism și experiență internațională privind învățământul și cercetarea, dar și prin elaborarea/ implementarea unor reforme care au schimbat profund societatea românească. Astfel,  Daniel Funeriu ca ministru și-a propus să stârpească „insulele de puroi” din învățământul românesc, prin măsuri concrete și nu prin povești, măsuri incomode dar absolut necesare pentru modernizarea și alinierea învățământului românesc la standarde europene/ internaționale.

Să reținem câteva dintre meritele excepționale ale Ministrului Daniel Funeriu, cu precizarea că așezarea în această ordine este subiectivă și mi-o asum ca atare:

  • Unica lege a învățământului, de după 1990 (Legea nr. 1/2011), numită și „legea Funeriu” , o lege coerentă, în realizarea căreia ministrul Daniel Funeriu s-a implicat „în toate fazele elaborării ei”, considerând că are datoria „de a se asigura că spiritul acesteia este respectat”. Cu toate că a suferit 64 de modificări prin Ordonanțe de urgență sau alte reglementări, „Legea Funeriu” continuă să se aplice și în prezent.
  • Prin introducerea camerelor de supraveghere la Bacalaureat, (măsură în vigoare și azi) Daniel Funeriu „…a curățat o tumoră din învățământul românesc care este frauda” la examenul de finalizare a învățământului liceal. Considerăm că este una dintre cele mai importante reforme morale din învățământul românesc.
  • Daniel Funeriu a introdus procedura electronică a înscrierii la grădiniță și la școală, ceea ce a condus la diminuarea șpăgii, dar eradicarea acesteia nu poate fi oprită, decât de către părinți, de aceea fostul ministru „încă mai așteaptă o revoluție a părinților în acest sens”.
  • Considerând impostura academică, poate, cea mai mare plagă a învățământului românesc, Daniel Funeriu a realizat unica ierarhizare a universităților românești după 1990, propunând întâia radiografie a învățământului superior românesc.
  • Daniel Funeriu are meritul de a fi susținut realizarea Laserului la Măgurele, cea mai mare realizare a cercetării românești, la nivel internațional, după 1990.
  • A desfășurat o adevărată cruciadă împotriva plagiatelor dar plecarea sa de la conducerea Ministerului a însemnat și o diminuare a interesului oficial cu privire la acestea. Comisia Națională de Etică nu mai funcționează de câțiva ani dar, declarativ, se dorește înființarea ei, fără a avea încă o finalitate. Cu privire la mult discutatul plagiat al lui Victor Ponta, fostul ministru a precizat, în mai multe rânduri, că nu el a trimis articolul la prestigioasa revistă „Nature”, făcându-se cunoscut, în acest fel, plagiatul, dincolo de frontierele țării.
  • Testele PISA arată limpede că se învăța mai mult în anul 2012 decât în anul 2019, ajungându-se în prezent la așa-numitul analfabetism funcțional. Raportul PISA plasează România pe unul dintre ultimele locuri ale clasamentului, alături de Emiratele Arabe, Bulgaria și Republica Moldova.
  • Daniel Funeriu recomandă ca testele PISA să se dea și profesorilor, exprimându-și convingerea că „rezultatele vor fi surprinzătoare”. Ca întotdeauna, Daniel Funeriu propune și o soluție și anume: evaluarea tuturor profesorilor iar celor „sub nivel să li se livreze o formare adaptată timp de un an pentru a ajunge la nivel, iar dacă nu reușesc nici atunci… asta e. În loc de miliarde date ONG-urilor de apartament, mai bine am face un moment zero al reselecției profesorilor.”
  • Daniel Funeriu a propus o măsură conceretă pentru diminuarea substanțială a abandonului școlar devenit alarmant, în prezent: dată fiind sărăcia părinților, finanțarea de către stat să se facă pe elev, cu câte 3500 de lei, în anumite condiții, ceea ce ar determina revenirea la școală a celor mai mulți copii care îngroașă rândurile analfabeților.
  • Plecarea tinerilor – consideră Daniel Funeriu – este bună pentru ei, în plan individual, dar rea pentru țară și este determinată de faptul că aceștia „nu văd oportunități pentru viitor” iar „ambianța este toxică”, deoarece „în prezent, în educație se diluează totul; tot ce ține de etică, de formarea cadrelor didactice, de arhitectura sistemului”.
  • Daniel Funeriu a impus standarde de calitate și pentru învățământul superior privat, astfel că, la venirea sa la Minister, erau 500.000 de studenți, iar la plecarea sa de la conducerea acestuia erau 70.000 de studenți.
  • Are meritul și de a fi propus învățământul profesional și dual atât de important pentru economia românească prezentă și viitoare, dar după plecarea de la Minister a continuat să se vorbească despre acesta însă nu la modul concret, realizându-se mult prea puțin până în prezent.
  • A introdus, în calitate de ministru, așa-numita Școală altfel, care funcționează și în prezent, considerând că „cine își imaginează că școala este unicul loc al învățării, greșește”.
  • Referitor la problema meditațiilor devenită o adevărată industrie, Daniel Funeriu s-a arătat a fi împotriva „practicii incorecte de a genera nevoia de meditație”, prin faptul că „profesorul dă, uneori, la clasă o muncă mai grea”, spre a-i determina pe părinți să facă efortul financiar de pregătire în particular.

Daniel Funeriu pare aprig și dur, dar are o sensibilitate aparte, ce poate fi deslușită cu dificultate dincolo de aparențe. Iată, un singur exemplu edificator, fără comentarii.

Precum se știe, Daniel Funeriu a făcut clasa I la Școala din Săvârșin. La pensionarea fostei învățătoare, a venit anume de la București cu avionul la Timișoara și apoi cu mașina la Săvârșin, pentru ca la ora 12, să participe la acest eveniment „de suflet”. Ministrul de atunci nu a venit însoțit de presă și de televiziuni, spre a obține un capital de imagine. Ci a venit singur și niciodată nu a făcut cunoscut acest gest încărcat de profunde semnificații.

În prezent, Daniel Funeriu ocupă un important post diplomatic, din partea Germaniei în Republica Moldova. Dar ochii îi sunt, mereu, ațintiți spre România, luând atitudine împotriva unora dintre derapajele majore ale prezentului.

Dacă Uniunea Europeană i-a acordat cea mai mare finanțare pentru un proiect individual de cercetare științifică aplicând pentru Germania, pe care o și reprezintă, în prezent, în Republica Moldova, cu atât mai mult România are nevoie de Daniel Funeriu. Se știe că Ecaterina Andronescu a fost de patru ori ministru al învățământului după 1990. Președintele Iohanis ar putea avea meritul de a-i propune lui Daniel Funeriu revenirea la conducerea ministerului, demonstrând, în acest fel, că învățămnântul este, cu adevărat, o prioritate națională.

Domnule Președinte, pe când gândiți (sperăm, nu prea târziu!) propunerea de revenire „acasă” a lui Daniel Funeriu?

Lizica Mihuț

ȘI EU AM GĂSIT UN PORTMONEU CU FOARTE MULTI BANI …

 

 

Găsirea , în aceste zile , a unui portmoneu, mi-a adus în memorie o întâmplare , ce a avut loc în urmă cu ani, când profesor fiind la Colegiul “Elena Ghiba Birta”, trecând prin fața Teatrului, am văzut căzând , din buzunarul unuia din cei doi domni dinaintea mea, un portmoneu gros , plin cu acte și bani . Cum cei doi domni mergeau foarte tare si nu era nimeni prin preajmă , la care să apelez spre a-i opri , am fugit după ei și i-am ajuns abia aproape de magazinul de textile de pe strada Eminescu .Atunci, dându-i portmoneul propietarului ,cetățean german, mi-a spus că sunt în el toți banii pentru o casă pe care urma să o cumpere la Sibiu . Ajungând la liceu, după câteva minute , doamna Rodica Gabor (o distinsă contabilă a școlii ),deja știa că am găsit un portmoneu plin cu bani ,deoarece aflase de la domnul ( angajat la Filarmonica arădeană),care îl însoțea pe cetățeanul german . A doua zi la ora 11 , cei doi mi-au spus că mă vor cauta spre a-mi multumi . Mă gândeam că, probabil , îmi vor aduce un buchet de flori dar NU AU MAI VENIT

.Am fost puțin surprinsă , mai ales că il cunoșteam si pe “omul” de la Filarmonică .Mâhnirea mea , atunci , a fost nu doar pentru că nu am primit un minim gest de mulțumire ci pentru că , știindu-se de returnarea portmoneului cu banii cetățeanului german( pentru cumpărarea unei case  în Sibiu) comentariile au fost ( îmi stăruie și acum în memorie) :” câți bani are Mihuț , dacă a fugit după neamț să-i dea banii de-o casă înapoi “ !!!

Il cunosc pe arădeanul de la Filarmonică dar îi scriu doar inițialele  – G.Gh-deoarece este cunoscut în Arad ca om respectabil .Decepția mea este imensă ! Il sun ,astăzi, la telefon pe G.Gh. și îi amintesc întâmplarea cu portmoneul dar,probabil, crezând că îi cer acum , după atâția ani , o eventuală “ mulțumire”sau , probabil, s-a jenat că nu a mai venit împreună cu cetățeanul neamț la întàlnirea planificată , de comun acord, mi-spus, cu evidentă jenă “ …nu-mi amintesc…” . Atitudinea de astăzi îmi confirmă caracterul probat în urmă cu ani …

Și totuși, nu sunt supărată , nici acum, nici atunci, pentru că DUMNEZEU m-a răsplătit mult pentru gestul meu , mai mult chiar decât meritam/ merit .

Lizica  Mihuţ

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ ARAD un centenar de existenţă

3linianabran (1)

J.A. – Vă invit să vă prezentaţi dumneavoastră şi instituţia pe care o reprezentaţi!

L.B. – Sunt medic, absolventă a Facultăţii de Medicină „Victor Babeş” din Timişoara, promoția 1990. Din 1992 sunt medic-profesor la Şcoala Postliceală Sanitară Arad, pe care din 2002 o şi coordonez. De asemenea, sunt şi conferenţiar în cadrul Facultăţii de Ştiinţe ale Educaţiei, Psihologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii „Aurel Vlaicu”din Arad.

În ceea ce priveşte Şcoala Postliceală Sanitară Arad, anul acesta împlinim 100 de ani de existenţă. Activitatea instituţiei a început în 1920 ca Şcoală de Moaşe, apoi ca Şcoală Tehnică Sanitară, iar din 1990 ca Şcoală Postliceală Sanitară. Suntem o instituţie care formează asistenţi medicali, o profesie nobilă,  a carei performanţă necesită găsirea unui echilibru autentic între competenţele profesionale şi cele umane.

J.A. – Pandemia a generat o perioadă dificilă. Ce a însemnat această provocare pentru dumneavoastră ?

L.B. – Da, aşa este… Într-adevăr a fost şi este o perioadă cu multe, diverse, nemaiîntâlnite provocări.

J.A. – Pe plan personal, adaptarea la noile cerinţe, grija mai mare pentru aspecte care pînă ieri erau pe „pilot automat” ..dar şi timp pentru lucruri dorite pe care le tot amânam…

L.B. – Pe plan profesional, trecerea la învăţarea în mediu virtual, mutarea activităţii instituţiei în noi sedii, casele noastre, găsirea unor modalităţi noi de comunicare, păstrarea coeziunii, a interconectivităţii noastre cu elevii, profesorii şi colegii din alte departamente. Credem că multele provocări au necesitat soluţii care, pe lângă legalitate, pragmatism şi asumare au impus cu siguranţă şi alte cel puţin trei atribute „de top” pentru această perioadă: să asigure sănătatea noastră şi a celor din jurul nostru, să fie flexibile şi să asigure adaptarea noastră cât mai bună.

J.A. – Care a fost cea mai mare provocare ?

L.B. – Cred că a fost decizia de a avea elevi voluntari în punctele de control de trecere a frontierei Nădlac 1, Nădlac 2 şi Vărşand. Am primit  solicitarea din partea Direcţiei de Sănătate Publică Arad, imediat după prima ordonanţă de urgenţă. Elevii voluntari, în jur de 50, elevi din anii 2 şi 3 de studiu, coordonaţi de colegii mei profesor Dănuţ Brie şi profesor Adrian Păiuş, au participat timp de aproximativ o lună, neîntrerupt, la activităţi de triaj epidemiologic în vămi. A fost o perioadă cu mare încărcare emoţională generată de condiţiile total nemaiîntâlnite. Am fost şi suntem plini de recunoştinţă faţă de activitatea voluntarilor, pe care îi cosiderăm mici noştri  eroi ! Un exemplu de implicare, sacrificiu şi profesionalism din partea unor tineri !

J.A. – Ştiu că sunteţi membru al Asociaţiei Con Brio, susţinător al Forumului Prieteniei şi Colaborării Româno-Chineze…

L.B. – Daa, ideea Con Brio, a apărut pentru mine în urmă cu 5 ani, când împreună cu cele cinci colege fondatoare am hotărît să susţinem performanţa pe diferite paliere şi anume: al educaţiei, sănătăţii, managementului, juridic, psihosocial, cultural. A  fost oportunitatea de a găsi oameni frumoşi, cu valori asumate şi dornici de bine. A fi performant, nu consider că ar fi o excepţie, ci un mod de existenţă, un mod a te raporta la ceilalţi cu dăruire .

pexels-photo-3973873

Posibile activități în/ după izolare

Gândindu-mă că mulți dintre noi suntem în izolare iar ieșirile din casă sunt scurte și numai în cazuri absolut necesare, vă propun câteva posibile activități zilnice, cu sublinierea că puteți opta pentru una/ mai multe sau, dimpotrivă, le puteți eludați, dacă aveți alte deziderate.

Ceea ce doresc, însă, să precizez, vine într-un fel să contrazică anumiți psihologi, pe care i-am auzit susținând că ar fi bine ca programele pentru toate zilele săptămânii să se desfășoare, potrivit unui orar fix, ce nu trebuie „sub niciun motiv” modificat.

Propunerea mea este să stabilim o Fișa de activități obligatorii și opționale, care să se desfășoare zilnic, la ore, pe care să le stabilim, în funcție de „chemarea” noastră interioară, astfel încât programul să fie flexibil dar, nicicând, să nu ajungem la plictis și cu atât mai puțin într-o depresie cu consecințe imprevizibile și, uneori, periculoase în plan uman și social.

Iată, aceste posibile activități în izolare, care învederează opțiuni personale, ce pot avea, din punctul nostru de vedere, o anume valoare de generalizare.

    1. Rugăciuni personale sau citite din cărți. Sau lectura unor texte din Biblie.
      Ar fi bine ca acestea să nu lipsească din Fișa zilnică a programului nostru. Dacă nu avem această obișnuință, poate, nu ar fi rău să o introducem pentru prezent și pentru totdeauna, fiind conștienți că deasupra „a tot și a toate” se află numai Dumnezeu.
    2. Efectuarea unor exerciții de mișcare este importantă nu numai pentru că asigură „o minte sănătoasă într-un corp sănătos”, ci și pentru că creează o stare fizică bună/ foarte bună, incumbându-ne, implicit, o „doză” de optimism.
    3. Mersul pe jos, un mers apăsat, care să antreneze întregul corp, constituie o activitate pe care o putem desfășura în curte dar și în casă. Citeam că un mare maratonist efectua antrenamente, pe care le socotea foarte eficiente, mergând apăsat (nu alergând!) în jurul unor obiecte din casă, mereu altele, spre a-și oferi, totodată, un mic exercițiu de creativitate.
    4. Informarea prin media (televiziune, presă scrisă, presă on-line, internet) cu privire la situația „la zi”, cu sublinierea că aceasta trebuie să fie succintă prin apelarea la mai multe surse, facilitându-se astfel constituirea unui punct de vedere personal și, pe cât posibil, obiectiv.
    5. Trebuie să ne asumăm un set de valori la care să nu renunțăm în nicio situație, care să cuprindă respectul față de OM, dincolo de apartenența la un partid politic și dincolo de interese personale și de grup. Acest sentiment de altruism ne creează o situație de „bine” și atenuează frustrări, încrâncenări, răutăți adânci, violențe.
      În Fișa noastră, ar fi bine, să așezăm, în mod programatic, detașarea de stările negative și anxioase, care ne inoculează nu numai o stare de disconfort, dar ne induce o teamă de imprevizibil, o instabilitate psihică.
    6. Telefoanele, sunt uneori necesare, dar nu foarte multe și nici într-un caz, acele aducătoare de știri false sau de vești care ne pot răni sufletește.
    7. Telefoanele pot îndeplini un rol de informare dar ele pot avea și o influență nocivă asupra noastră, așa încât este bine să le utilizăm cu chibzuință.
    8. Gătitul poate constitui un țel în sine sau începutul unor activități culinare, pe care nu le-am făcut niciodată. Sau, dimpotrivă, gătitul poate fi doar o activitate bifată, care să asigure traiul diurn. Servitul meselor poate fi abordat ca un ritual al plăcerii gastronomice, dar și ca un moment oarecare, fără a i se da o importanță specială.
    9. Citirea sau recitirea unor cărți aflate în mica sau marea noastră bibliotecă sau pe internet, cu accesarea site-urilor unor instituții de profil: edituri, biblioteci (naționale, județene, orășenești) sau aflate în colecții private.
    10. Vizionarea pe internet a unor spectacole de teatru și filme sau audierea unor concerte (pentru toate apetențele) cu precizarea că aproape toate Teatrele din țară au elaborat un program în acest sens, inclusiv Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad.
    11. Somnul de după-amiază. Mulți dintre noi ne-am dorit întotdeauna să dormim o oră/ o oră și jumătate după-amiază, dar nu am reușit din cauza unor varii motive, între care serviciul/serviciile/probleme imprevizibile. Dacă nu somn, măcar un rarisim și fascinant „dolce far niente”. Atenție! Nu mai mult de o oră și jumătate, maxim două.
    12. Relaționarea succintă și, nu în cea mai mare parte a zilei, pe rețelele de socializare: facebook, instagram, bloguri/vloguri etc.
    13. În aceste ciudate momente de izolare, putem medita asupra ideii de prietenie, evaluându-ne, pe cât posibil, obiectiv, apropiații, spre a reține prietenii autentici, pentru că doar „la nevoie” îi cunoaștem, cu adevărat.
    14. Elaborarea unor strategii post-izolare, propunându-ne țeluri realiste, pentru viitorul nostru și al familiei, cu sublinierea că deasupra acestora este bine să așezăm un optimism temperat de rațiune.
      Pentru universitari, strategia trebuie, în mod obligatoriu, să își propună scoaterea din CV a studiilor și cărților plagiate și asumarea standardelor europene privind „cercetarea, dezvoltarea, inovarea”.

Jurnal al izolării, un jurnal nesofisticat, care doar să consemneze gânduri, emoții, frici, stări, opinii ale prietenilor și ale neprietenilor spre a ne descoperi/a ne redescoperi pe noi înșine, și nu numai. Aceste consemnări în perioada de izolare pot reprezenta un memento, la care să ne raportăm mereu și mereu „fără ură și părtinire”.

9anamariadragos15Kcontur

INTERVIU JA. Ana-Maria Dragoș, vicepreședintele Forumului Colaborării și Prieteniei Româno-Chineze: „Dorința de a face ceva constructiv nu s-a stins”

O discuție cu Ana Maria Dragoş despre viitorul relațiilor cu China, acțiunile care vor avea loc în acest an sub organizarea forumului şi despre relaţia de prietenie cu Lizica Mihuţ, ce durează de ani.

Doamnă Ana-Maria Dragoș, vă invit la un dialog în calitate de vicepreședinte al Forumului Colaborării și Prieteniei Româno-Chineze, cu precizarea că este prima dată când acordați un interviu în această calitate.

ANA MARIA DRAGOŞ: Fac precizarea dintru început că niciun membru al forumului nu activează pe plan politic. Acesta a fost unul dintre criteriile care au stat la baza înființării acestuia și a selectării membrilor. Acest fapt nu reprezintă un impediment în crearea legăturilor între România și China. După cum se cunoaște, la activitățile organizate de forum au fost alături de noi factori politici importanți ai lumii politice internaționale și naționale: 3 ambasadori ai Republicii Populare Chineze, diplomați, primarii Municipiului Arad și Oraşului Pecica, reprezentanți ai Guvernului României, ai Parlamentului României, ai Consiliului Local Municipal Arad, cât și ai Consiliului Județean Arad.

Dezideratul Forumului este, prin excelență, unul în plan cultural?

ANA MARIA DRAGOŞ: În primul rând, în plan cultural și nu numai. Preocuparea noastră este legată de cultura și civilizația chineză, care de 6.000 de ani au contribuit în mod fundamental la istoria umanității.

Vă rog să nuanțați puțin trimiterile la activitatea Forumului în discuție.

ANA MARIA DRAGOŞ: Legăturile culturale și istorice pe care le-au avut, de-a lungul timpului, România și China au făcut obiectul cercetării și studiului celor mai importanți intelectuali ai Aradului, care au aderat la această idee și au participat cu articole și studii la cele 5 ediții ale Simpozionului „Cultura și Civilizația Chineză. Dialoguri culturale româno-chineze” (se află în pregătire ediția a VI-a a Simpozionului, ce va avea loc în noiembrie, potrivit unei frumoase tradiții instituite deja). Aceste articole și studii au conturat până în prezent 3 volume, peste 400 de pagini fiecare, în fapt, strădanii ale acestor importanți intelectuali arădeni, devenite contribuții cu privire la varii domenii abordate: istorie, literatură, filosofie, psihologie, medicină, învățământ, economie.

Se cuvine să aducem mulțumiri Primăriei Arad care, prin Centrul Municipal de Cultură, a finanțat toate cele cinci ediții ale Simpozionului, precum și cele 3 apariții editoriale, cu precizarea că este vorba despre promovarea unor remarcabile contribuții ale arădenilor care vor rămâne prin scris, ca abordare a unei problematici largi, privind cultura și civilizația românească în dialog cu cea chineză.

Se știe că președintele Forumului Colaborării și Prieteniei Româno-Chineze este doamna prof.univ.dr. Lizica Mihuț. Cum a început această colaborare?

ANA MARIA DRAGOŞ: Colaborarea cu doamna Lizica Mihuț a început cu multi ani în urmă, când, în calitate de manager al Centrului Cultural Județean Arad, am susținut proiectele Universității Aurel Vlaicu, al cărei rector era doamna Lizica Mihuț, autor a 5 cărți apărute la prestigioasa Editură a Academiei Române. În urma participării la implementarea proiectelor și lansarea cărților, s-a creat și întărit o relație bazată în primul rând pe încredere și respect. Aceasta s-a întărit în continuare, iar când drumurile s-au „despărțit” de instituțiile pe care le-am condus, am constatat că dorința de a contribui, fiecare cu expertiza sa, de a face ceva constructiv și benefic pentru județul Arad, nu s-a stins ci, dimpotrivă, a dobândit noi „paliere” de colaborare, benefică unei largi colectivități.

8lizica15Kcontur

INTERVIU JA. Cu prof.univ.dr. Lizica Mihuț. „Un prilej de a ne apropia de Dumnezeu, acum și pentru totdeauna”

De vorbă cu Lizica Mihuț despre tarele care au adus societatea românească acolo unde este ea astăzi, despre măsurile drastice și exemplul Chinei, dar și despre ajutorul pe care China vrea să-l dea acum Aradului.

JURNAL ARĂDEAN: Cum vedeți actuala criză prin care trece România?

LIZICA MIHUȚ: România trece prin momente grele. S-au spus și s-au scris multe și e greu să nu ai o opinie a ta, mai mult sau mai puțin aplicată. Din punctul meu de vedere, lumea se va schimba după această pandemie. Mă refer aici, în mod special, la impostura care aproape a pus stăpânire pe societatea românească. Acesta este adevărul, indiferent dacă vrem sau nu să îl recunoaștem. Promovarea nonvalorilor este aproape generalizată, ceea ce este inadmisibil. Cum să cataloghezi o comunitate care aplaudă un arădean care, în doar doi ani și jumătate, a scris o carte de istorie (1.600 de pagini), în condițiile în care avea serviciul zilnic de opt ore și multe deplasări în străinătate? Cum să nu iei atitudine împotriva plagiatelor? Cum se poate accepta ca un profesor universitar, conducător de doctorat, să facă greșeli de ortografie, fapt „pedepsit” încă din clasele primare? Cum este posibilă susținerea unui doctorat fără a avea licență și master în domeniu? Cum să acceptăm această impostură? Îmi place să cred că nu vor avea viitor în politica românească cei care nu demonstrează că au spirit organizatoric și inițiativă și că sunt cu adevărat aproape de oameni. Dacă clasa politică este atât de „șubredă”, nu este de mirare că se întâmplă aceste situații de neimaginat. Rămân, însă, un om optimist, pentru care, dincolo de ideologii, de dreapta sau de stânga politicii românești, importanți sunt oamenii de valoare, pe care îi apreciez indiferent de sigla partidului din spatele lor.

Sunteți președintele Forumului Prieteniei și Colaborării Româno-Chineze și ați dezvoltat, prin implicare și multă dăruire, un parteneriat strâns cu Republica Populară Chineză. Cum am putea, acum, să cerem ajutor din partea poporului chinez?

LIZICA MIHUȚ: China a fost prima încercată de acest virus. Acum, când alte țări au ajuns în această situație, Republica Populară Chineză și-a arătat sprijinul. A trimis avioane cu echipamente medicale și echipe de medici în Italia, Cehia, Polonia, Serbia sau Spania. Știindu-se că promovez de câțiva ani cultura și civilizația chineză, au fost mulți arădeni care m-au întrebat „cum poate România să beneficieze de sprijin din partea Chinei?”. Vorbind în mai multe rânduri la Ambasadă, am înțeles că deschiderea spre sprijin este deosebită, China fiind un adevărat prieten al poporului român. Se dorește trimiterea unui avion cu echipamente și tehnică medicală, atât de necesare în aceste momente. Am discutat cu președintele Consiliului Județean Arad, Iustin Cionca, pentru care am doar cuvinte de apreciere privind modul în care s-a implicat și a dezvoltat relația Arad-România-China. I-am explicat situația comunicată de cei de la Ambasadă, ajutorul din China fiind disponibil cu o singură condiție: ca România să asigure transportul. Statul român ar trebui să trimită un avion în China pentru transportul ajutoarelor. Această problemă poate fi rezolvată doar de premierul României iar domnul președinte Cionca și-a arătat disponibilitatea de a discuta cu dl Ludovic Orban spre a perfecta acest acord. Ajutoarele ar fi nu numai pentru Arad, ci și pentru România. Desigur, Aradul va avea beneficii importante. Ambasada Chinei a dovedit o extraordinară disponibilitate și ne-a indicat pașii pe care trebuie să îi urmăm. Este foarte important ca, în aceste momente dificile, de profundă criză, partidele politice de stânga și de dreapta să renunțe la campanii electorale, cu gândul la elaborarea unor strategii comune pentru salvarea nației noastre.

Revenind la proiectele Forumului Prieteniei și Colaborării Româno-Chineze, în acest an ar trebui să se desfășoare cea de a șasea ediție a Simpozionului Internațional despre cultura și civilizația chineză.

LIZICA MIHUȚ: Este un eveniment care s-a impus prin seriozitate și a devenit un reper în ceea ce privește implicarea României și a Aradului în relaționarea cu China. Acest Simpozion Internațional se desfășoară cu participarea directă a unora dintre cei mai importanți intelectuali arădeni și este sprijinită de politicienii arădeni, deopotrivă de dreapta și de stânga, precum și de către presă, iar lucrările susținute apar într-o carte, care va rămâne ca mărturie prin timp, despre o activitate culturală de prestigiu. Anul acesta suntem la cea de a șasea ediție, care a primit finanțare din partea Primăriei Municipiului Arad prin Centrul Municipal de Cultură. Nu pot, totuși, să nu remarc că o altă asociație nou-înființată, care își are sediul într-un apartament de la etajul 4 al unui bloc, a primit aceeași finanțare. Surpriza a fost că această asociație, prin numele său, poate crea o confuzie, știut fiind faptul că la Pecica s-a înființat primul Club Pro China din România, inaugurat chiar în prezența Ambasadorului Republicii Populare Chineze în România. Este normal că, pe de o parte, se dorește o promovare și o deschidere cât mai mare spre China, dar consider că această finanțare nu este una echitabilă, având în vedere experiența și recunoașterea de care se bucură Simpozionul Internațional pe care îl organizăm an de an. Dincolo de orice, există loc pentru toată lumea, dar problema cea mai mare este că trebuie să dăm dovadă, cu toții, de rigurozitate. Apreciem inițiativa Primăriei de a sista finanțarea tuturor proiectelor pentru ca fondurile să fie direcționate spre spitalele arădene, care se află în dificultate în acest moment.

Ce ar trebui să învețe România din experiența Chinei în ceea ce privește combaterea pandemiei și reorganizarea societății pe care o impune un asemenea moment?

LIZICA MIHUȚ: Sunt numeroase scenarii. Problema este că virusul este un pericol uriaș pentru întreaga planetă. Ar trebui să învățăm că atitudinea dură pe care a luat-o China (regiunea care include și Wuhanul este de 4 ori mai mare decât România, cu o populație de peste 22 de milioane) a fost cea care a salvat o tragedie a umanității. Dacă guvernul chinez nu ar fi luat această atitudine drastică, ar fi fost o nebunie în întreaga lume. Învățăm lecția de a fi riguroși și serioși, de a fi extrem de coerenți în strategia pe care o abordăm și China este un exemplu. Ar fi bine să ne uităm la Italia și la Spania și să reținem strădaniile și erorile. Este important acum să ne propunem o introspecție, în propriul nostru univers, să vedem tarele pe care le avem, să încercăm, în această izolare acasă, să ne regăsim pe noi înșine. Să nu uităm că este un prilej de a ne apropia de Dumnezeu, acum și pentru totdeauna.

itinerarii_spirituale_aradene1-640x360

Anton Ilica: Lizica Mihuț reconstituind ITINERARIILE SPIRITUALE ARĂDENE

Când a apărut, în 1997, volumul Itinerarii spirituale arădene semnat de Lizica MIHUȚ, am avut speranța că restructurarea culturii arădene va fi un imbold spre certitudini valorice, care-șivor găsi mărturisitori fideli de presă. După atâta vreme, cititorului i s-a conturat perspectiva obiectivității, astfel că, la o nouă lectură, în alt timp, „itinerariile spirituale arădene” mi-au relevat impresii vii despre timpul în care publicistul LizicaMihuț s-a responsabilizat prin reprezentarea evoluției culturale a urbei noastre într-o perioadă de redesenare a personalității culturale a Aradului.

 

Volumul înseriază, într-o arhitectură riguroasă, „articole și studii”, publicate în presa arădeană și nu numai), dovedind că Aradul a fost „spațiu de convergență” a unor valori spirituale reprezentative. Autoarea mărturisește intenția ”„e a șterge acel geam aburit care acoperă timp și spațiu”, ca să nu se uite că, între 1990 și 1995, orașul nostruși-a recaligrafiat spiritualitatea prin schimburi culturale și intelectuale de calitate națională. Cartea, zice autoarea, „s-a scris singură”, cuprinzând convorbiri cu 21 de actori și regizori de teatru, excepționale personalități ale Thaliei: Ion Caramitru, Dina Cocea, ȘtefanIordache, Radu Beligan, Adela Mărculescu, Draga Olteanu Matei, Dan Voicilă, apoi Cătălina Buzoianu, Alexa Visarion, Dan Alexandrescu, Beatrice Bleonț, Victor Tudor Popa și alții. Galeria personalităților teatrale care au itinerat teatrul arădean confirmă un spirit de deschidere spre valorile naționale.

 

Atâtor personalități care au adus Aradului spirit și înțelepciune li se adaugă medalioane ale unor oameni de cultură, scriitori, universitari: Eugen Coșeriu, savant de renume mondial, acad. Ion Coteanu, prof. univ. Dr. doc. Ion Zamfirescu, prof. Dr. Boris Cazacu, prof. univ. Dr. Constantin Ciopraga, universitaritimișoreni, scriitorii Paul Everac, ValeriuRâpeanu, Romulus Guga, Valentin Silvestru, FlorinBaănescu. Medalioanele „oaspeților” sunt completate, sub forma instantaneelor universitare arădene, pentru PS dr. Timotei Seviciu, Florin Vălu, DimitrieCamenița, A. Ardelean, I. Tulcan, G. Halic, S. Anuichi, Al. Cioarnă, I. Biriș, V. Popeangă, M. Pușchița, Al. Pop etc.

 

Eseuri, medalioane, relatări, convorbiri! Celor care ne vizitează orașul, aducând cultură și știință, li se solicită opinii, iar Lizica Mihuț le înregistrează cu mândrie și aplecare jurnalieră: „oraș frumos cu tradiție culturală” (I. Caramitru), „minunat centru” (D. Cocea), „centru cultural, cu o istorie strălucită, cu o tradiție remarcabilă a teatrului, cu un public de elită” (V. Seciu, actriță „cu o frumusețe stranie”), „oraș curat, frumos, cu civilizație reală” (Ș. Iordache), „oraș ospitalier, civilizat cu un public extraordinar” (M. Ursu, Cluj), „oraș cald, liniștit, frumos, curat, primitor și un public foarte talentat” (A. Mărculescu), „Aradul are un public elevat și o scenă ce sună ca un Stradivarius” (S. Sihleanu) etc. Aceste opinii sunt completate de Acad. I. Coteanu, care consideră că, la începutul anilor 1990, „orașul Arad e atrăgător, frumos, elegant, bine gândit urbanistic”, precum și de universitarul ieșean C. Ciopraga, care apreciază „aerul citadin, frumusețeabulevardelorlargișiurbanitateacetățenilor”. Impresionantele elogii sunt expresia unor comparații cu alte orașe românești, fiind cuvinte de mândrie pentru locuitorii acestei urbe din Omega Mureșului.

 

– Doamnă Prof. univ. Dr., Rector, Președinte, doamna Lizica Mihuț, sunteți o personalitate dinamică, o luptătoare încultura Aradului, universitar de prestigiu, autorul unor cărți reprezentative cu impact național, legîndu-vă activitatea de Universitatea de Stat, de tratatele despre mișcarea teatrală transilvană și arădeană, scrierile despre limba românească, despre temeinicia cu care ați consolidat învățământul superior, dând Aradului calitatea oraș universitar. Iată că în calitate de publicist ca și colaborator la presa literară (Orizont, Familia, Vatra, Tribuna, România literară etc.) și în ziaristica locală, v-a iasumat, deopotrivă, rolul de mărturisitor despre cultura, civilizația și spiritualitatea Aradului.

 

Raftul de cărți dintr-o bibliotecă, semnate de L. Mihuț, dovedesc aplecarea sa spre studiu și spre cercetări riguroase despre generarea de cunoaștere a fenomenelor culturale. Articolele de presă cotidiană devin mărturia implicării în evenimentele culturii arădene, făcându-le cunoscute concitadinilor de ieriși de astăzi. „Itinerariile …” sunt mărturia unei generații, motivată să construiască „o nouă și o altă cultură” a valorilor și a reprezentăriilor în concertul spiritualității naționale. Itinerariile… relevă că Aradul a fost un veritabil „spațiu de convergență” a unor oameni, grupuri, fenomene și că personalități, cum a fost d. Lizica MIHUȚ, și-au asumat roluri de a reda urbei noastre Universitate, Teatrul Nou, Presă reprezentativă, Cultură Înaltă și o demnitate intelectuală.

 

Lizica MIHUȚ nu doar a contribuit la re-construirea intelectuală a Aradului, dar a fost un condei mărturisitor despre „stareaculturală” și spirituală a unui timp istoric. Admirația mea a rămas intactă pentru scrisul unui om înzestrat cu dinamism și opinie, rigoare științifică și seducție intelectuală. Cartea aceasta poartă aroma oamenilor aleși, expresie a unor momente de elevată trăire a cuvântului însuflețit de un om inteligent, care decantează subtil afectul admirației pentru valori și reprezentarea acestora

20200317_101150

ARĂDENI CARE NU TREBUIE UITAȚI – GHEORGHE SCHWARTZ

La întrebarea „cine este GHEORGHE SCHWARTZ?” foarte mulți arădeni ar fi consternați, deoarece numele lui este foarte cunoscut. Ca profesor și director de școală în învățământul preuniversitar. Ca profesor universitar și decan. Ca scriitor. Ca intelectual, profund atașat Aradului, precum însuși mărturisește: „Îmi place Aradul, oamenii, atmosfera; chiar dacă are multe lucruri groaznice, orașul este viu, trăiește prin el însuși”. Absolvent în anul 1968 a Universității Babeș-Bolyai, GHEORGHE SCHWARTZ a venit în Arad doar pentru câteva zile și au trecut de atunci peste cinci decenii. Se bineștie că valorile nu pot fi circumscrise unei anumite comunități. Ele sunt deasupra, dincolo de locații și timp. Și timpuri. Și totuși, puțini arădeni știu că GHEORGHE SCHWARTZ este unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani, autor al unui demers literar vast, de o anvergură unică în literatura română, o construcție narativă la care a lucrat 27 de ani, 2 luni și 4 zile, intitulată Cei O Sută. Personajele acestui ambițios proiect romanesc au ca suport teoretic Psihologia transversală, o carte sui-generis apărută deja în șase ediții. Să reținem colaborarea lui GHEORGHE SCHWARTZ în peste 80 de publicații în țară și în străinătate, precum și prezența sa cu cărți și/sau publicații (reviste, antologii etc.) din Germania, Israel, China, SUA, Franța, Rusia, Austria, Marea Britanie, Ungaria, Republica Moldova, Slovacia, Serbia, Slovenia, Macedonia, Polonia, Bulgaria. Apreciem inițiativa Consiliului Județean de a-i conferi lui GHEORGHE SCHWARTZ calitatea de „Ambasador al culturii arădene”, care se adaugă celor 30 de distincții și premii, între care cele ale Academiei Române, ale Uniunii Sciitorilor din România, ale filialelor Uniunii Scriitorilor din Timișoara și Arad și, recent, Diploma de Excelență „Omul Anului 2019”, conferit de Centrul Cultural Istrael – România, Tel Aviv 2020.

Considerăm importantă consemnarea mai jos, a OPEREI și a două din numeroasele REFERINȚE CRITICE (semnate de Valeriu Cristea și Paul Dobrescu) cu privire la aceasta, spre a sintetiza, în acest fel, contribuția prestigioasă la cultura universală a unuia dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii române: GHEORGHE SCHWARTZ.

 

VOLUME DE AUTOR:

 

1. MARTORUL, roman, Facla, Timişoara, l972, 275 p.;

2. UCENICUL VRĂJITOR, proză scurtă, Cartea Românească, Bucureşti, l976, 2llp.;

3. PIETRELE, roman, Eminescu, Bucureşti, 1978, 275p.;

4. ORELE ORAŞULUI ARAD (în colaborare), Eminescu, 1978, 246 p.;

5. A TREIA ZI, Eminescu, roman, Bucureşti, 1980, 315 p.;

6. SPITALUL, roman, Eminescu, Bucureşti, 198l, 310 p.;

6.a. SPITALUL, ediția II-a, Emia, Deva, 2004, 304 p., ISBN – 973- 8164-34-6.;

6.b. BOLNIŢA, ARKA Smederevo, (Serbia), traducere de Ileana Ursu, 2010, (lb. sârbă);

7. EFECTUL P., roman, Eminescu, Bucureşti, 1983, 310 p.;

7.a. EFECTUL P., roman, Seria „Seniorii imaginaţiei”, „INTEGRALA SCIENCE FICTION & FANTASY”, Eagle Publishing House, 240 p., 2010;

8. MAXIMELE MINIMELE, proză scurtă, Dacia, Cluj, 1984, 166 p.;

9. CASTELUL ALBASTRU, proză scurtă, Dacia, Cluj, l986, 253 p.;

10. OM ŞI LEGE, roman, Eminescu, 1987, 360 p.;

11. CEI O SUTĂ – ANABASIS, roman, Facla, Timişoara, 1988, 374 p.;

11. b. ANABASIS, VON BABYLON NACH ALEXANDRIA IN 13 GENERATIONEN – Roman, Verlag Der Apfel, Wien, 2013, Deutsche Übersetzung von Iris Schorscher, 463 P, ISBN 978 – 3- 85450-624-9;

12. COCHILIA, roman, Forum, Bucureşti, 1992, 435 p, ISBN 973-9065-13-9.;

13. SIRENE, (în colaborare), proză scurtă, Berlin, (lb. germană), 1992, 154 p.;

14. CEI O SUTĂ – ECCE HOMO, roman, Cartea Românească, Bucureşti, 1993, 435 p, ISBN 973-23-0272-0;

15. PROCESUL – O dramă evreiască, roman, Helicon, Timişoara, 1996, 150 p, ISBN 973-574-200-4;

15.b. PROCESUL – O dramă evreiască, ediţia a II-a, Hasefer, Bucureşti, 2006, 209 p, ISBN 973-630-098-6;

16. CEI O SUTĂ – OUL DE AUR, roman, Allfa, Bucureşti, 1998, 504 p, ISBN 973-9293-86-7;

17. PARANOIA SCHWARTZ, proză scurtă, Atlas Clussium, Cluj, 1999, 221p, ISBN 973-555-212-4;

17.a. SCHWARTZ PARANOIA, traducerea Balázs Boróka, (lb. maghiară), AB-ART (Bratislava), 2010, 222 p., ISBN 978-80-8087-094-2;

18. CEI O SUTĂ – MÂNA ALBĂ, roman, Allfa, Bucureşti, 2000, 554p. ISBN 973-9477-54-2;

19. TEATRU (în colaborare), Eminescu, 2000, 506 p., ISBN 973-22-0823-6;

20. POLITICA ŞI PRESA, Institutul European, Iaşi, 2001, 302p, ISBN 973-611-067-2;

21. FILOSOFIA COMPORTAMENTULUI, ÎNTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA TRANSVERSALĂ, Şcoala Vremii, Arad, 152 p, 2002, ISBN 973-85824-0-7;

22. PSIHOLOGIA TRANSVERSALĂ (Partea generală) – aspectele filosofiei comportamentului -, Şcoala vremii, Arad, 2003, 175 p, ISBN 973-85824-5-8;

22.a. FILOSOFIA COMPORTAMENTULUI, ÎNTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA TRANSVERSALĂ, Şcoala Vremii, Arad, 152 p, 2002 ISBN 973-85824-0-7;

22.b. PSIHOLOGIA TRANSVERSALĂ, Partea generală, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2006, 202 p, ISBN 973-752-084-x; 972-973-752-084-5, ed. IV-a 2008;

22.c. ed. V-a 2009, 230 p., ISBN 978-973-752-389-1;

22.d. TRAVERSAL PSYCHOLOGY, general part, Aspects of the Philosophy of Behavior, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2007, ISBN: 978-973-752-084-5;

22.e. ed. VI-a (revizuită şi adăugită), 2016, Ed. TipoMoldova, Iaşi, 244 p., ISBN 978-606-676-876-4;

23. CEI O SUTĂ – VARA RECE, Uniunea Scriitorilor, Redacţia Publicaţiilor pentru străinătate “România”, roman, Bucureşti, 2004, 305 p., ISBN – 973 – 8333- 22-9;

24. FILOSOFIA LIMBAJULUI ÎN SPIRITUL PSIHOLOGIEI TRANSVERSALE, Paidea, Bucureşti, 2004, 180 p., ISBN 973 – 596 –251 – 9;

25. CEI O SUTĂ – AXA LUMII, 378 p. Polirom, roman, Bucureşti, 2005 – ISBN 973-46/0004-4;

26. LIMBAJUL OMULUI LIBER ŞI SĂNĂTOS în spiritul psihologiei transversale, 213 p. Emia, Deva, 2005, ISBN 973-8164-91-5;

27. PSIHOLOGIA COPILULUI

a. (în colaborare cu Gabriela Kelemen), 198 p., Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2006, 198 p., ISBN (10) 973-752-104-8 (13) 978-973-752-104-0;

b. (în colaborare cu Gabriela Kelemen şi Olga Moldovan), 2007, 236 p.;

c. 2009, (idem), 277 p., ISBN 978-973-752-276-4.

28. CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, Curtea Veche, roman, Bucureşti, 2008, 476 p., ISBN 978-973-669-533-9;

29. EDITORIALUL, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, 2009, 310p., ISBN 978 – 973 – 752 – 336 -5;

30. FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SPECIALE, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, 2009, 240 p. ISBN 978-973-752-363-1;

30. a. FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SPECIALE, Institutul European, 2014, 242 p., ISBN 978-606-24-0051-4;

31. CEI O SUTĂ – SECRETUL FLORENŢA, Curtea Veche, roman, Bucureşti, 595 p. 2010, ISBN 978-973-669-932-0;

32. CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, Curtea Veche, roman, Bucureşti, 2011, 507 p. ISBN 978-606-508-191-4;

33. CEI O SUTĂ – BASTONUL CONTELUI, Curtea Veche, roman, Bucureşti, 2012, 512 p, ISBN 978-605-588-313.0;

34. POOLOURI adică PARANOIA SCHWARTZ, Tipo Moldova,

colecţia OPERA OMNIA proză scurtă contemporană, Iaşi, 2012, 381 p., ISBN 978 – 973 – 168 – 822 -0;

35. CEI O SUTĂ – AGNUS DEI, Curtea Veche, roman, Bucureşti, 2013, 512 p., ISBN 978-606-588-512-7;

36. AUTIŞTII CĂRŢILOR, eLiteratura, roman hibrid, Bucureşti, 2013, 563 p, ISBN 978-606-700-152-5;

37. ENIGMELE INFINITE, Vocalize în Do major, Mirador, Arad, 2014, 276 p., ISBN 978-973-164-172-0;

38. HOTARELE ISTORICE, Vocalize în re minor, Junimea, Iaşi, 2015, 220 p., ISBN 978-973-37-1841-3;

39. INSULA ZU, roman, editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016, 230 p., ISBN 978-606-664-599-7;

40. JUSTIŢIA SUVERANĂ, Vocalize în mi minor, editura Junimea, Iaşi, 2016, 244 p., ISBN 978–973–37–1924-3;

41. HÂRTIILE OFICIALE, Vocalize în Fa Major, editura Junimea, Iaşi, 2017, 238 p, ISBN 978-973-37-2044-7;

42. JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major, editura Junimea, Iaşi, 2018, 257 p., ISBN 978-973-37-2143-7;

43. CUVÂNTUL COTIDIAN, Vocalize în La major, editura Junimea, Iaşi, 2019, 200 p., ISBN 978-973-37-2233-5;

44. PROBLEMA, editura Hasefer, București, 2019, 279 p. ISBN 978-973-630-418-7;

45. CE AM SPUS, editura Mirador, Arad, 2019, 436 p. ISBN 978-973-164-264-2;

46. OPT PIESE, teatru, editura TipoMoldova, Iași, 2019, 347 p. ISBN 978-606-42-0409-7;

Fragmente critice:

 

„Dincolo de deşteptăciunea prozatorului citit, cu lecturi la zi, care ştie să se folosească abil de procedeele mai noi ale naraţiei, sau ale antinaraţiei (deşteptăciune pe care autorul nici nu se gândeşte s-o ascundă) impresionează la Gheorghe Schwartz, în mai mare măsură decât la alţi colegi de generaţie practicând aproximativ aceeaşi formulă, talentul.”

(Valeriu Cristea, România literară, 33/17 august, 1978)

 

„Programul fără precedent la care s-a angajat dl Gheorghe Schwartz, acela de a acoperi aproape întreaga durată a istoriei scrise a umanităţii sub forma unei genealogii patriliniare compuse din o sută de indivizi descinzînd unul din celălalt, a ajuns acum la cel de-al nouălea volum. Şi, odată cu acesta, povestea începută în Mesopotamia neolitică ajunge acum în zorii modernităţii, trecînd graniţa secolului al XVI-lea şi continuînd pînă aproape de sfîrşitul secolului următor. Totalizînd de pe acum optzeci şi şase de biografii, stratificînd, adică, tot atîtea destine, această întreprindere singuratică are deja, nimeni nu poate să nege, dimensiuni colosale. Care, ele însele, ar trebui să fie suficiente pentru a stîrni, dacă nu admiraţia necondiţionată, în orice caz un interes viu, o fermentaţie a curiozităţii intelectuale.

În pofida unor acte, spectaculoase, dar izolate, de recunoaştere publică (e.g. Premiul Academiei), rămîne un fapt că obştea literară nu pare capabilă să metabolizeze, ba nici măcar să perceapă provocarea cu care o confruntă dl Gheorghe Schwartz. De ce? Desigur, o explicaţie la îndemînă ar fi că, în virtutea celor mai elementare legi ale fizicii, este imposibil ca un obiect foarte mare să încapă într-unul foarte mic. Altfel spus: nu poţi introduce o panoramă a civilizaţiei umane în mintea cititorului standard al epocii în care trăim. Poate că este vorba aici despre pura fatalitate: visul grandios al scriitorului nu poate prinde rădăcini în ceva ce am putea denumi adecvat doar parafrazînd un titlu deja celebru al lui Filip Florian: în nişte „creiere mici“.

(…)

Dar ceea ce contează, în primul rînd, în vastul demers al d-lui Gheorghe Schwartz este spiritul vizionar şi cutezător. O societate care nu este în stare să construiască nimic de anvergură, care nu poate investi nici în ea însăşi şi cu atît mai puţin în alte ţări şi pe alte pieţe, care se dovedeşte incapabilă să pornească motoarele dezvoltării este o societate care, înainte de orice, nu are încredere în sine. De aici, cronica incapacitate de-a gîndi în stil mare. Iată de ce spiritul demersului d-lui Gheorghe Schwarz poate avea o semnificaţie mai largă decît cea pur literară. Faptul că scriitorul refuză nişa pitorescului şi a culorii locale, faptul că îndrăzneşte să gîndească la scară monumentală, asumîndu-şi condiţia de european sau, mai mult decît atît, condiţia omului în general, conţine o lecţie importantă nu doar pentru artişti şi intelectuali, ci pentru spiritul nostru public. Din această cauză, cred că efortul de a duce pînă la capăt acest extrem de îndrăzneţ proiect merită privit nu cu o curiozitate distantă, ci într-un mod implicat, participativ, cu autentică simpatie şi solidaritate.”

(Caius Dobrescu, Despre a îndrăzni să îndrăzneşti, Gheorghe Schwartz,

Diavolul argintiu, „Observator Cultural”, Nr. 619, 06.04.2012.)

Lizica Mihuț

 

 

zl

[ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI] Zoltan Lovas

Am scris de-a lungul anilor despre multe din cele peste o sută de roluri principale interpretate de Zoltan Lovas, vreme de două decenii și jumătate de la absolvirea Academiei de Teatru și Film din București în anul 1995, clasa profesorului Mircea Albulescu. Desigur, nu am scris despre toate marile sale izbânzi artistice, dar am remarcat și eu, precum foarte mulți arădeni și nearădeni, plăcerea extraordinară a lui Zoltan Lovas de a interpreta varii roluri, de la june-prim la roluri de compoziție, de la tineri la bătrâni, de la guralivi la taciturni, de la frumoși la urâți, roluri pe care le-a acceptat întotdeauna, fără excepție, pentru bucuria întâlnirii cu publicul. Este deja un loc comun să te referi la legătura actorului cu publicul, dar pentru Zoltan Lovas, marea bucurie este, precum însuși mărturisește, „iubirea față de oamenii de ieri, de azi și de mâine”, bucuria de a-i face pe oameni să râdă și să plângă, uneori, în același timp. Este bucuria de a vibra alături de ceilalți. Sincer, fără infatuarea determinată de calitatea omniștiută de cel mai popular actor al Teatrului arădean, fiind nominalizat de către UNITER ca „cel mai bun actor în rol principal” pentru rolul Hippolit din binecunoscutul spectacol în regia lui Mihai MăniuțiuIubirea Fedrei.

Zoltan Lovas este jovial, cald, tonic, întotdeauna tânăr, deoarece consideră vârsta doar o stare de spirit, căreia i-a conferit nu numai talentul său ci și modul special de a se raporta la oameni, deopotrivă, tineri și vârstnici. Așa se explică și faptul că este un foarte bun profesor, extrem de iubit de elevii săi de la Colegiul de Arte „Sabin Drăgoi”, secția de actorie, secție, la a cărei înființare a contribuit în mod direct, sub oblăduirea distinsei directoare Silvia Demian.

Cu ani în urmă, la o întâlnire cu actorii Ion Caramitru, Valeria Seciu și regretatul Ovidiu Iuliu Moldovan, s-a discutat despre Zoltan Lovas, cei trei mari actori, fiind membri în comisia de concurs pentru un post de actor la Teatrul Național din București. Zoltan Lovas a fost cel mai bun dintre candidați și a fost admis în colectivul artistic al Teatrului Naţional din București. În mod absolut surprinzător, Zoltan Lovas nu a rămas nici la Teatrul Național din București, nici la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra”, nici la Teatrul de Comedie și nici la Teatrul Național din Timișoara, ci a preferat să se reîntoarcă la Teatrul arădean. O decizie surprinzătoare, dar argumentată de Zoltan Lovas prin faptul că la Arad simte o puternică energie pozitivă. Cu modestia-i aproape proverbială, mărturisește cu umor că, „atunci când se află în depresie, își amintește de șederea la București și îi revine, instantaneu, buna dispoziție.” Este limpede că Zoltan Lovas este profund atașat de Arad și de arădeni. Dialoghează, adesea, cu aceștia pe stradă, în prezentările unor evenimente sau în spectacolul interactiv pe care îl joacă de două decenii, cu săli arhipline, Apropo, ați chemat pompierii!, spectacol gândit de regizoarea Liana Didilescu, dar atât de diferit de la o reprezentație la alta, pentru că show-ul lui Zoltan Lovas se realizează prin raportare la public, mereu altul sau, uneori, același, spectacolul fiind văzut de mai multe ori de către acesta.

Zoltan Lovas a declarat, în mai multe rânduri, că „se hrănește cu iubirea pentru oamenii buni”, fiind convins că doar viața și conjuncturile nefericite i-a făcut, uneori, răi, precizând că pe scenă, bunătatea nu poate fi mimată dacă nu ești un om bun, în schimb, răutatea poate fi întruchipată pe scenă prin numeroase nuanțe artistice. Zoltan Lovas apreciază, în mod deosebit, trei dintre multele calități posibile ale oamenilor: sinceritate, simplitate, punctualitate, calități, trebuie să recunoaștem, rarisime în ziua de azi.

Pentru Zoltan Lovas, teatrul presupune o modalitate specială de concentrare („aici și acum”), o emoție sui generis, uneori, plânsul laolaltă cu râsul, un „loc”, unde nu poți trișa sau mima, pentru că publicul simte și sancționează duplicitatea abordării și a interpretării unui rol.

Chiar dacă posedă o largă capacitate de comunicare cu oamenii, interesați sau nu de actul teatral, Zoltan Lovas este riguros și profund, nesfiindu-se să își manifeste mirările, fricile, temerile, așa încât cu o zi înainte de spectacol și o zi după desfăşurarea acestuia, își analizează în detaliu rolul, refăcând mental, aproape în întregime spectacolul.

Dar să reținem că Zoltan Lovas a probat o profundă rigoare și o reală seriozitate ca director artistic (stagiunea 2004-2005) și manager (stagiunea 2005-2006), elaborând un program artistic coerent, având la temelie valorile autentice ale dramaturgiei românești și ale dramaturgiei universale. Fiind generos, apreciindu-și întotdeauna colegii și găsindu-le, mereu, o motivație pentru o eventuală neîmplinire artistică, iubind cu frenezie scena și Aradul, Zoltan Lovas ar putea fi un excepțional director al Teatrului arădean. Ar gândi, sunt sigură, în această calitate, spectacole și roluri cu trimiteri directe la colegii săi, actori ai Teatrului arădean. Cu experiența de două decenii și jumătate în teatru, jucând în toate Teatrele importante din București și din țară, dar și în străinătate, Zoltan Lovas ar putea fi managerul providențial pentru Teatrul arădean, care „se zbate” de ani buni într-o călduță mediocritate.

Rememorând, chiar și succint, „profilul” actorului Zoltan Lovas, îmi vine în minte reflecția lui Lucian Blaga: „… cu aripile altuia te poți înălța dar nu poți zbura”. Este o reflecție contrazisă astăzi de atâția neaveniți, care și-au luat „zborul” spre locuri/posturi importante, ajutați fiind de „aripile” altora, dar, sperăm, vremelnic, convinsă fiind, dintotdeauna, că adevăratele valori se vor impune. Mai devreme sau mai târziu. Dar se vor impune!!!

 

sag

[ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI] Rememorarea unei „lecții deschise”, în bancă cu Ștefan Augustin DOINAȘ la Colegiul Național „Moise Nicoară” Arad

Nu îmi propun, în aceste câteva rânduri, să mă refer la poetul sau eseistul, la traducătorul sau dramaturgul, la politicianul sau academicianul Ștefan Augustin Doinaș, cu toate că ar binemerita o abordare, chiar dacă nu exhaustivă, dar cu sublinierea câtorva dintre contribuțiile sale excepționale.

Precizez, dintru început, că nu mă voi referi nici la elevul liceului „Moise Nicoară” care, „cucerit” fiind de profesorul său de limba română, Alecu Constantinescu, (tatăl dramaturgului Paul Everac) citea cu nesaț poezii ale lui Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Tudor Arghezi, dar și critică de poezie (Mențiuni critice ale lui Perpessicius), dar „adevăratul dascăl de poezie” a fost Vladimir Streinu.

Nu mă voi referi nici la formarea sa intelectuală ca membru al Cercului de la Sibiu (alături de Ion Negoițescu, Radu Stanca, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruș, Cornel Regman). Și nici la contribuția sa valoroasă în calitate de redactor șef al prestigioasei reviste „Secolul 20” și, mai apoi, „Secolul 21”, ci voi rememora un moment petrecut în urmă cu mulți ani, un moment emoționant la care m-am referit și cu prilejul conferirii titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea „Aurel Vlaicu”, precum și la lansarea volumului Fraza lui Doinaș (volum coordonat de Ovidiu Balint), carte lansată de curând în Sala Festivă a Colegiului Național „Moise Nicoară”. L-am însoțit, deci, pe Ștefan Augustin Doinaș la o „lecție deschisă” susținută de regretatul profesor URSU PASCU cu Mistrețul cu colți de argint, unul din cele mai frumoase poeme ale literaturii române.

Îl cunoșteam extrem de puțin pe profesorul URSU PASCU, care nu se număra printre dascălii foarte cunoscuți ai liceului, așa se și explică faptul că nu i-am putut „furniza” foarte multe „date” regretatului Ștefan Augustin Doinaș. Îmi amintesc, parcă s-ar fi desfășurat recent, această lecție, pentru mine, fascinantă, iar pentru autorul poemului, copleșitoare. Profesorul părea un magician care „conducea” clasa, fără ostentație, dar era limpede că elaborase cu minuțiozitate întreaga sa desfășurare. Stăteam în bancă alături de Ștefan Augustin Doinaș și nu îndrăzneam să-l privesc. Emoția era profundă și cvasigenerală. Auzeam un plâns interior pe care nu-l pot exprima în cuvinte. Același „plâns pe dinăuntru”, pe care aveam să-l aud  mulți ani mai târziu, când Regele Mihai I de România a primit Doctor Honoris Causa din partea Universității „Aurel Vlaicu”, de fapt prima universitate din România care i-a conferit acest înalt titlu academic. Nu mi-e rușine să recunosc că, auzind acest plânset profund interiorizat, mi-am abținut cu greu șiroaiele de lacrimi, urmărind lecția profesorului URSU PASCU.

Privindu-i, probabil, uimit pe elevii care comentau, cu aplomb și cu ușoară emfază,  versurile-i, Ștefan Augustin Doinaș rostea, ca pentru sine, câteva cuvinte, devenite un posibil laitmotiv: „…nu m-am gândit la asta… nu m-am gândit la asta…”.  Sunt cuvinte care închid în ele o imensă modestie și o profundă admirație pentru profesorul URSU PASCU și elevii săi. Mi-a spus și mie doar că întreaga lecție s-a revăzut pe sine în orele de limba română, ca elev al liceului, necrezând vreodată că va asista la o „analiză” pertinentă a poemului său. La finalul lecției, vădit emoționat, Ștefan Augustin Doinaș le-a mulțumit, cu căldură, protagoniștilor, deopotrivă profesor și elevi. A urmat apoi o tăcere adâncă. Ștefan Augustin Doinaș rememora, probabil, întreaga desfășurare a orei de limba română iar eu nu îndrăzneam nici măcar să-l privesc. După două decenii, în timpul discuțiilor avute cu Ștefan Augustin Doinaș cu prilejul conferirii înaltului titlu academic de Doctor Honoris Causa, am dialogat cu privire la aceste momente și am constatat că emoțiile nu s-au estompat și laudele aduse profesorului URSU PASCU și elevilor săi au rămas vii în amintirea sa. Relatându-i, recent, domnului Hoară Horațiu că vreau să scriu despre o „lecție deschisă” susținută de regretatul profesor URSU PASCU, mi-a spus că, în calitate de director al liceului, și dânsul a participat la o „lecție deschisă” a profesorului și a fost impresionat de întreaga ei desfășurare. Un profesor, precum URSU PASCU și, precum alți profesori ai Colegiului Național „Moise Nicoară” au însuflețit cu pasiunea lor, cu rigurozitate și dăruire, o școală de înaltă tradiție, conferindu-i o strălucire intelectuală și pedagogică, niciodată atenuată de trecerea ireversibilă a timpului.