Mărturisesc de la început că mi-aș fi dorit enorm să urmăresc pe scena Teatrului arădean oricare din celebrele piese ale lui Ibsen: PEER GYNT, NORA (O CASĂ DE PĂPUȘI), STRIGOII, STÂLPII SOCIETĂȚII sau FEMEIA MĂRII. Desigur, în lectura scenică originală propusă de regizor. Se știe că este dificil să-l reprezinți pe scenă pe Ibsen, dar istoria teatrului marchează mari spectacole cu textele dramaturgului norvegian.
Regizorul CRISTIAN BAN a preferat, însă, să elaboreze, precum în cele trei proiecte teatrale anterioare, un „scenariu colectiv” bazat pe cunoscutele piese ibsiene „Nora sau O casă de păpuși“, „Femeia mării”, Hedda Gabler” și „Strigoii”, de fapt, o formulă artistică pe care o regăsim, astăzi, ca opțiune și a altor regizori. Fără îndoială, poți sau nu subscrie la un asemenea gen de spectacol. Dar CRISTIAN BAN nu a demonstrat încă, de la angajarea sa ca unic regizor al Teatrului aradean, că știe și poate să realizeze un spectacol sui-generis pe un text important din dramaturgia universală sau românească, un spectacol profund articulat ca demers regizoral, un spectacol menit să devină reper teatrologic.
De această dată, CRISTIAN BAN reunește fragmente din piese ibsiene într-un colaj la care și -au adus contribuția și cele șapte protagoniste, precum precizează regizorul, cu sublinierea că spectacolul are o „doză mică” de improvizație, fără a afecta „structura”acestuia.
Astfel, FAMILIA IBSEN, în varianta propusă de regizor, se constituie din șapte binecunoscute personaje feminine, ce i-au adus celebritate creatorului lor, unele dintre ele interpretând și „partituri” masculine – un fapt inedit al spectacolului.
Este limpede că tânărul regizor nu a văzut și, probabil, nici nu a auzit despre „brigăzile artistice” din cadrul „Cântării României”, în mare vogă înainte de evenimentele din 1989. Dar urmărind spectacolul, eu chiar am avut impresia că asistăm la o reprezentație a unei „brigăzi artistice” din cadrul „Cântării României “ – în sensul că fiecare personaj face un pas înainte, își susține rolul din scenariul colectiv și se întoarce, apoi, pe unul din cele șapte scaune sau într-un alt loc, stabilit anume, fără ca regizorul să găsească un liant care să fluidizeze textul, conferind unitate demersului său.
Scenariul este interesant în sine: șapte personaje aduc în discuție condiția femeii din secolul al XIX-lea (precizată, ca atare, în spectacol), în fond, aceeași, precum în secolul al XXI -lea, cu drame în cuplu, cu iubiri eșuate, cu familii minate de minciună si egoism, cu aspirații niciodată abandonate spre echilibru și fericire.
Actrițele au avut o „misie dificilă”: și anume să caligrafieze, în doar câteva „linii”, personaje complexe, care să-i convingă și pe spectatorii care nu l-au citit pe Ibsen și nici cele patru piese ale sale, suport al scenariului colectiv. Se binecuvin aplauze pentru toate cele șapte protagoniste, dar, în mod special, apreciem invitația spre reflectie și întruchiparea în varii nuanțe (dramatism, ingenuitate, vibratie interioară, lacrimi, puternicie ) izbutite de actrițele CECILIA DONAT LUCANU (Elida, Krogstad), CARMEN VLAGA BOGDAN( Helene, Torvald ), ROXANA SABĂU ((Kristine), ALINA VASILJEVIC (Hedda, Amholm ).
Nu am înțeles care a fost rolul tobelor în spectacol, pentru că regizorul nu le-a conferit o semnificație evidentă, dar tânăra SARA GHEORGHE excelează, ca întotdeauna.
În concluzie, un spectacol pe care l-aș numi „de serviciu”, realizat de regizorul CRISTIAN BAN „pe repede înainte”, regizor pe care îl așteptăm cu un proiect de anvergură teatrologică.
