Arhiva lunii februarie 2022

ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI: DUMITRU ȘERBAN

Îl știu de mulți ani pe Dumitru Șerban. Înainte de evenimentele din 1989, auzisem de el, din relatările socrilor săi, inspectori școlari, amândoi, mândri că au un asemenea ginere. Destul de repede, am aflat despre inițiativele tânărului Dumitru Șerban, care optase pentru Arad, el fiind originar dintr-un sat din județul Ialomița, în anul 1978, când finalizase studiile la prestigiosul Institut de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu, devenit Universitatea Națională de Arte, București.
ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI: DUMITRU ȘERBAN       
La numai un an de la venirea la Arad, a fost ales lider al tinerilor artiști plastici, care alcătuiau Atelier 35, în urbea noastră, manifestându-se atunci, cu pregnanță, două mari grupări de artiști plastici, unul al vârstnicilor și un altul al „junilor”, aflați la început de drum. Desigur, Dumitru Șerban „s-a lipit” de confrați de vârste apropiate, care, la numai un an de activități comune, l-au ales lider. Și lider a rămas timp de peste patru decenii. Întotdeauna activ, cu inițiative pentru alții, dar și pentru el, deopotrivă entuziast și pragmatic, s-a impus, de la început, prin evenimentele, pe care le-a organizat, în cadrul Atelier 35, evenimente cu deschidere națională, astfel în anul 1979, organizează un Simpozion foarte bine primit, dincolo de ecoul strict local. Dumitru Șerban a avut/are darul de a fi convingător și de a-i  „molipsi” și pe ceilalți, inclusiv pe oficiali, spre a adera la inițiativele sale. Cuvinte de laudă are pentru Liviu Berzovan, președintele culturii arădene, care a crezut în profesionalismul său, sprijinindu-l în organizarea și desfășurarea primelor activități artistice la Căsoaia, devenită, mai târziu, „un tărâm al artelor”, dacă îl putem denumi, astfel, la modul metaforic. Primul exercițiu artistic cu copiii, organizat de Dumitru Șerban la Casa Pionierilor a avut succes, dar a preferat să devină liber profesionist, până în anul 1989. Urmează, apoi, pentru Dumitru Șerban o perioadă bogată în activițăti culturale: expoziții personale și de grup, Saloane, Simpozioane, bienale, trienale, în marile orașe din țară și în străinătate (Franța, Italia, Germania, Liban, Egipt, Ungaria). Teza sa de doctorat: „Sculptura de simpozion, fenomen al artei contemporane” (2004) este apreciată de specialiști, ca importantă contribuție în domeniul sculpturii, pentru care optase încă  de la  înscrierea la facultate.
O calitate excepțională a lui Dumitru Șerban este generozitatea. Se știe că artiștii sunt, în general, egoiști, cu un puternic „ego”, mereu nemulțumiți, considerându-se nedreptățiți, uneori pe bună dreptate. Desigur, Dumitru Șerban are și el, probabil, ca noi toți, anume „umbre” inerente unei personalități profund originale, dar remarcăm „deschiderea” manifestată spre o „construcție” colectivă. Nu l-am auzit niciodată denigrându-și colegii, colaboratorii, fapt rarisim în „tagma” artiștilor, ci a demonstrat, izbânzi nu numai personale, ci și de grup. Dar Dumitru Șerban s-a dovedit a fi, de-a lungul anilor nu numai sculptor de mare succes (sculptură monumentală), ci și un manager de vocație. A organizat și a conferit vizibilitate academică Facultății de arte și design din cadrul Universității de Vest  din Timișoara, în calitate de decan, dar și în perioada de 4 ani, ca președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Trebuie să se rețină un fapt, care îl consider fundamental. Deși decan al unei Facultăți de profil din Timișoara, a sprijinit înființarea Facultății de design din cadrul Universității „Aurel Vlaicu”. Nu este puțin lucru. Cum aș putea să uit, prin comparație, că dr. Delia Podea a votat, cu ostentație, ca membru în conducerea ARACIS, împotriva înființării specializării de construcții, pe care nici în prezent Aradul nu o are, iar votul său a înclinat balanța împotriva UAV. Să reținem că Dumitru Șerban s-a implicat profund în realizarea Facultății de Design, consiliindu-mă, inclusiv, în alegerea locației acesteia. Binemerită titlul de cetățean de onoare al Aradului, cum binemerită și alte premii importante, pe care le -a primit de-a lungul anilor. Și totuși, premiul cel mare i l-a atribuit Dumnezeu, hărăzindu-i o fiică, ANA MARIA ȘERBAN, de asemenea artist plastic, foarte implicată în organizarea unor expoziții de anvergură la Galeria „Delta”, impunându-se nu numai prin eforturi uriașe și evidente sacrificii personale, ci, în primul rând, prin har artistic, dublat de profesionalism. Iată, deci, TATĂ și FIICĂ, într-o superbă colaborare artistică, în prezent și pentru viitor. Să le dorim succes, în continuare!                         

Lizica Mihuț

Interviu JA cu prof.univ.dr. Lizica Mihuț. „Aradul poate fi un punct de reper cultural”

Prof.univ.dr. Lizica Mihuț face un scurt rezumat al anului 2021 și vorbește despre viitoarea carte pe care o semnează și care va vedea lumina tiparului, la București.

JURNAL ARĂDEAN. Suntem în februarie și totuși, la început de an. Considerați că anul 2021 a fost un an bun pentru dvs.?

LIZICA MIHUȚ: Pandemia constituie un examen dificil pentru umanitate. Sunt „voci” care susțin că nimic nu va mai fi ca înainte. Eu, optimistă, ca întotdeauna, gândesc pozitiv, învăluind în speranță, chiar și nemulțumirile. Este important să precizez că anul trecut a avut loc un eveniment cultural și anume Lansarea volumului al IV-lea al cărții „Cultură și Civilizație Chineză. Dialoguri Româno-Chineze” (468 de pagini) în Sala Ferdinand a Primăriei, cu participarea Președintelui Consiliului județean, a Prefectului, a Primarului, a Viceprimarului, fapt ce ne onorează, demonstrând susținerea pentru cultură a oficialităților arădene.

JURNAL ARĂDEAN: Dar simpozionul?

L.M: Regret că ediția a VII-a a Simpozionului Internațional, care trebuia să se desfășoare la Pecica, s-a amânat din cauza pandemiei. Primarul orașului, Petru Antal, a gândit o ediție deosebită, prin organizarea unor evenimente culturale de excepție. Subliniez că este vorba despre o amânare, urmând ca spre final de pandemie sau în toamnă, să se desfășoare programul, pregătit riguros și cu multă dedicare, la Pecica.

JURNAL ARĂDEAN: Sunteți foarte activă. Publicați articole și eseuri în presă, participați la activități culturale din urbe.

L.M: Îmi place să fiu conectată și chiar să comentez public cotidianul cultural, spre exemplu participarea mea la o interesantă Conferință la Universitatea din Timișoara. Dar, în prezent, lucrez la elaborarea unei cărți: „ATITUDINI ȘI CONFESIUNI”, care adună între coperțile ei, aproape tot ceea ce am scris din 15 septembrie 2015 (în plus fiind incluse câteva articole apărute înainte de această dată, dar republicate) până în prezent.

JURNAL ARĂDEAN: Ce v-a determinat să adunați într-o carte articolele publicate în ultimii ani?

L.M.: Fiind prezentă în presă, de mulți ani, am avut, mereu, teama de a nu „se acoperi” de uitare texte care exprimau nu numai gânduri și sentimente, ci și atitudini, uneori polemice, alteori elogioase, pe care, doresc în acest fel să le feresc de „privirile” severe ale timpului.

JURNAL ARĂDEAN: Știu că întotdeauna ați publicat cărțile despre Aradul cultural la București, cinci dintre acestea la Editura Academiei Române. Unde vă propuneți să publicați această carte, care este opțiunea dvs. editorială?

L.M.: Mi-am propus, dintotdeauna, să realizez, prin modesta mea contribuție, o deschidere a Aradului „în afară”, deoarece dezavuez cantonarea într-un spațiu strict local, oricât de valoros ar fi acesta. Opțiunea mea este spre o editură din București, după știința mea, unica editură premiată de Academia Română.

JURNAL ARĂDEAN: La modul concret, ce cuprinde această carte, la care lucrați în prezent?

L.M: Cartea reunește articole și eseuri, „risipite” în mai multe publicații, ordonate în 10 capitole, între care amintim: REMEMORĂRI REVERENȚIALE; ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI; CONVORBIRI PROVOCATE; TEATRU; VARIA; RECEPTARE CRITICĂ, ca să menționez doar câteva nume, iar un ALBUM FOTO va încheia cartea, înfățișând selectiv oaspeți importanți ai Aradului, personalități de anvergură, dorind să probez, prin imagini, că Aradul poate constitui un punct de reper al învățământului și al culturii.

 

[ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI] CECILIA SÎRGHIE

Eram conștientă, încă de la începutul primului meu mandat de rector, de importanța accesării fondurilor europene nerambursabile.

Am participat, în acest sens, la întâlniri și numeroase dezbateri cu experți români și străini, dar exemplificările erau strict teoretice. Mai mult chiar, era destul de vag comentat, și fără prea multe argumente, conceptul lansat la Lisabona (2009) privind „universitatea, ca motor de dezvoltare regională”.

Așa încât, în anul 2004, participarea mea la Gent (Belgia), cu prilejul sărbătoririi a 75 de ani de învățământ textil, alături de rectori ai unor importante universități europene, a coincis cu finalizarea primului proiect de cercetare bilaterală România-Belgia, în care UAV avea calitatea de partener și, mai ales, cu semnarea unui acord de colaborare instituțională pentru două noi proiecte bilaterale (2004-2006), în care UAV urma să fie coordonator național.

Am cunoscut-o, atunci, pe Cecilia Sîrghie, o tânără cercetătoare, originară din Vaslui,

absolventă și doctor în științe inginerești (textile) la Universitatea „Gheorghe Asachi” din Iași, care cunoștea Aradul, doar prin gara sa, când trenul o ducea la Iași și am înțeles, rapid, importanța venirii acesteia la UAV.

Mi-a plăcut enorm visul său de a realiza un Institut de cercetare, dezvoltare, inovare, fără să solicite fonduri de la Universitate, de fapt, visul de a-și valorifica în România, expertiza dobândită în cadrul Departamentului de textile al Universității din Gent.

Mi-a subliniat, atunci, că în 10 ani, cu fonduri structurale nerambursabile, finanțate de UE, Universitatea „Aurel Vlaicu” va putea avea un Institut de cercetare, cu o infrastructură mai performantă decât cel belgian.

Mi-a plăcut mult, atunci și după, Cecilia Sîrghie.

Curajoasă și profund pregătită în domeniu, încăpățânată, dar generoasă, sinceră și devotată, un OM frumos pe dinăuntru, fără duplicități și ipocrizii, Cecilia Sîrghie mi-a vorbit, cu emoție, despre mama sa, care i-a spus, mereu, ce important este să nu-ți abandonezi „obiectivul” propus, în general, despre părinții săi, intelectuali ieșeni, față de care avea o imensă recunoștință și prețuire și care i-au „inoculat”, cu responsabilitate, cultul muncii și însemnătatea de a depune strădanii, fără rezerve, spre a nu trăi „în zadar”, ci a lăsa o „urmă” a strădaniilor și, chiar, a sacrificiilor asumate.

Cecilia Sîrghie a acceptat provocarea de a veni la Arad (2004), obținând primul Grant de reintegrare în România, finanțat de NATO.

Visul său admirabil era, nu numai  înființarea unui Institut de cercetare, dezvoltare, inovare, prin fonduri nerambursabile ale UE, ci și organizarea în cadrul acestuia, a unui Centru de Transfer Tehnologic, prin care inovația academică să ajungă în spațiul economic, realizând, astfel, dezideratul UE, privind „universitatea, ca motor al dezvoltării regionale”.

Cecilia Sîrghie era în stare să sacrifice totul pentru realizarea acestor deziderate

fundamentale, inclusiv viața  personală, spunându-mi, mereu, ceea ce s-a întâmplat și anume că Dumnezeu o va ajuta, ca întotdeauna și va avea o familie frumoasă și un copil mult dorit.

Prin eforturi excepționale și cu imense sacrificii, Cecilia Sîrghie a obținut pentru UAV 15 proiecte internaționale și naționale, în valoare de peste 10 milioane de euro, reușind să realizeze pentru Institutul de cercetare, dezvoltare, inovare, o infrastructură cu 14 laboratoare noi, dotate la standarde internaționale, cu card de acces și cu un sistem de calitate implementat pentru acreditare.

Membră a unor importante Asociații științifice internaționale, premiată la Saloane de Inventică, cu brevete înregistrate, organizatoare a Conferinței științifice și a Congresului FAOEscorena, în calitate de vicecoordonator al acestui prestigios organism de cercetare din cadrul FAO al ONU, recenzentă în publicații de impact, autoare a unor lucrări științifice aflate în „zona galbenă și roșie” și a unor cărți publicate la edituri naționale și internaționale, Cecilia Sîrghie a adus în UAV peste 200 de specialiști din marile universități tehnice din România și din străinătate, ea însăși fiind profesor invitat la Institute de cercetare de prestigiu din spațiul european.

Cecilia Sîrghie are și meritul de a fi dezvoltat parteneriate de lungă durată cu mediul economic de profil, implementând rezultatele cercetătorilor din UAV, precum și de a fi depus „cereri de brevete europene la EPO (European Patent Office).

Cecilia Sîrghie a propus, argumentând riguros, de aceea am și acceptat, venirea la UAV a tinerilor cercetători români din străinătate:

Florentina Munteanu, Lucian Copolovici, Dana Copolovici, iar, când i-am propus funcția de prorector cu cercetarea, a refuzat, subliniind că nu este interesată de funcții, ci de realizarea marelui său țel, înființarea în cadrul Institutului de cercetare, dezvoltare, inovare, pe care  îl conducea din anul 2008, a unui Centru de Informare Tehnologică și de Transfer de Tehnologii.

 Dar Cecilia Sîrghie a fost schimbată în anul 2017 din funcția de director al Institutului,

pentru care își sacrificase mai mult de un deceniu de istovitoare muncă și dăruire, iar Centrul de Transfer Tehnologic din cadrul Institutului de cercetare, dezvoltare, inovare constituie, probabil, un deziderat marginal, UAV, fiind preocupată de „bune practici” în Cuba, Mexic Venezuela, Columbia, Indonezia, eludând, în mod deliberat sau din suficiență, marile ambiții științifice promovate de universități, cu tradiție academică și cu performanță privind cercetarea științifică.

Cecilia Sîrghie este, însă, convinsă că Aradul a fost înscris de Dumnezeu în destinul său, iar arădenii NU TREBUIE SĂ O UITE NICICÂND.

[ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI]: DORIN FRANDEȘ

O biografie impresionantă, extrem de puțin cunoscută până și acum a unui om elegant și discret, sobru și profund, un profesionist prin excelență, un nume pe care arădenii nu trebuie să-l uite

​În anul 1987, când a venit la Arad, prin concurs, în calitate de dirijor al Filarmonicii timp de 21 de ani din care 14 ani ca director al acesteia, Dorin Frandeș avea o biografie impresionantă, mai puțin cunoscută marelui public.

Cu tatăl violonist la Opera Română și profesor la Liceul de muzică din Cluj-Napoca, Dorin Frandeș a început să studieze pianul, iar fratele său mai mic a optat pentru vioară.

De ce pianul?

O întrebare la care Dorin Frandeș răspunde prompt și cu franchețe, subliniind faptul că pianul a fost opțiunea sa, inițial din comoditate și apoi, din convingere fiind „instrumentul la care se pot interpreta lucrări complexe”, presupunând o asumare plenară, pentru că „există un preț al performanței”, ce poate fi cu greu cuantificat, deoarece reunește nu doar 4-5 ore de studiu zilnic, ci și renunțări și adesea sacrificii.

A absolvit atât Liceul de Muzică, secția pian cât și Conservatorul din Cluj-Napoca, unde inițial a studiat pianul dar, pentru că după 14 ani s-a reînființat clasa de dirijat orchestră, Dorin Frandeș a hotărât să urmeze o a doua specialitate, dirijatul de orchestră.

Pentru aceasta a susținut un nou examen foarte greu.

Clasa avea doar 4 locuri, cu puține discipline recunoscute dar studiosul student Dorin Frandeș finalizează clasa de dirijat orchestră cu cea mai mare medie la nivel național. Încă din anul 3 lea de facultate s-a angajat ca secretar muzical la Filarmonica din Cluj-Napoca desfășurând în paralel o prestigioasă activitate culturală.

Astfel a realizat la studioul Radio Cluj cronici săptămânale ale spectacolelor de la Opera română precum și ciclul de emisiuni „Univers XX”.

A activat ca membru în prima redacție a revistei studențești „Intermezzo”, replica muzicală a revistei „Echinox”.

Este surprinzătoare pasiunea lui Dorin Frandeș pentru ceramică și artă decorativă, pasiunea ce l-a determinat să urmeze cursurile de pregătire în domeniu, participând chiar cu lucrări în expoziții organizate la nivel județean.

Acestei fertile perioade de formare temeinică la Cluj-Napoca, urmează 12 ani la Sibiu în calitate de dirijor al Filarmonicii și profesor de orchestră.

Dorin Frandeș a desfășurat la Sibiu o bogată activitate atât la Filarmonică unde a dirijat numeroase lucrări simfonice din literatura universală și românească, unele din ele în primă audiție, realizând înregistrări speciale, multe din ele aflate în fonoteca de aur a radio României, cât și ca dirijor al corurilor unor mari intreprinderi din zonă.

Subliniem că la Sibiu, Dorin Frandeș a fondat o orchestră de cameră (Ars Caedonica) și a publicat articole de specialitate în prestigioasele reviste „Transilvania” (Sibiu) și „Steaua” (Cluj-Napoca).

Opțiunea pentru Arad în anul 1987

– a fost determinată, potrivit precizării lui Dorin Frandeș, de faptul că Filarmonica arădeană avea o orchestră simfonică completă, un cor academic profesionist, clădire proprie cu două săli de concerte, cea mai bună acustică pentru muzică și una dintre cele mai mari biblioteci muzicale din țară.

Cu venirea lui Dorin Frandeș la Arad și mai apoi la conducerea Filarmonicii, timp de 21 de ani, începe cea mai bună perioadă a Filarmonicii Arădene din 1989: repertoriu profesionist, invitați de prestigiu, turnee în străinătate cu orchestra și corul, în Italia, Germania, Austria, Elveția, Spania, Olanda, Serbia, Ungaria, iar în anul 2006 cel mai lung turneu de concerte (50 de zile), în 29 de state ale Americii, înregistrări de CD.

Să reținem că Dorin Frandeș a inițiat proiecte inclusiv transfrontaliere și a organizat, printre altele trei ediții ale Festivalului internațional „Iubiți Muzica Românească”, a dirijat ca invitat orchestre ale tuturor filarmonicilor din țară precum și spectacole la opere din Cluj-Napoca (unde copil fiind a cântat în corul acesteia) și Iași, la teatrele lirice din Brașov  și Constanța.

A colaborat la TV Baricada Arad și la Radio România Muzical, la Radio Timișoara, precum și la posturile Trinitas, Speranța, Credo, Budapesta, Szeged, Bekescsaba și a editat un volum „Arad, locuri în care s-a ascultat muzică”, volum ce ar trebui actualizat și reeditat pentru informarea arădenilor și nu numai, a publicului meloman.

Paralel cu activitatea de la Filarmonică a vădit o vocație de mentor fiind cadru didactic asociat la Institutul „Emanuel” din Oradea, la Universitatea de Vest din Timișoara și la Universitatea „Vasile Goldiș”.

Venirea la Arad este considerată de Dorin Frandeș o schimbare majoră în evoluția profesională dar și în viața de familie.

Se căsătorește cu o distinsă și cultivată doamnă (fiică a regretatului medic și poet Teodor Frâncu), medic și cadru didactic în învățământul superior și are un fiu, care urmează și el o carieră muzicală, alta decât a tatălui său (canto, regie de musical, studii europene), iar ateul declarat care era se apropie de Dumnezeu și dirijează coruri ale unor congregații bisericești din cultul baptist și penticostal la Arad și Pecica. Este doctor în estetică muzicală (2002).

​În concluzie, o biografie impresionantă, extrem de puțin cunoscută până și acum a unui om elegant și discret, sobru și profund, un profesionist prin excelență, un nume pe care arădenii nu trebuie să-l uite, Dorin Frandeș.

[ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI] MIHAI FIFOR

 
– Un text din 28 aprilie 2018, pe care îl susțin și astăzi, 15 februarie 2022 –   
Fără îndoială, venirea la Arad a domnului Mihai Fifor a marcat o pagină de succes ca politician, dar și pentru PSD.

Am discutat  o singură dată, mai pe larg, cu dl. MIHAI FIFOR și ne-am mai întâlnit de câteva ori, doar ocazional. Dar nu despre ministrul de astăzi doresc să scriu, cu toate că a vădit inițiative lăudabile, ci despre OMUL Mihai Fifor, astfel încât

Vă Invit să rețineți acest episod de viață, ce ar putea fi al fiecăruia dintre noi.

Având, la început de iunie, o aniversare a promoției noastre de liceu, printre colegi, întotdeauna, în comitetul de organizare, era B.D.. Nu îi dau numele, deoarece mă refer la fapte care dor. Colegul meu de liceu, cu eforturi extraordinare, abia mergea. Nu-l văzusem de mult timp.

Aflasem acum că, de un an și două luni, așteaptă imunoglobulina la un spital timișorean.
Urmărindu-i dificultatea pasului, am fost, deopotrivă, şocată și indignată. Și, imediat, m-am gândit pe cine aș putea ruga să-l ajute.

I se comunicase telefonic că nu se află pe lista celor care urmau să primească imunoglobulină ci va trebui să aștepte o nouă tranșă. Dar până când?

Profund impresionată de situația colegului meu, m-am gândit să mă adresez unui parlamentar de Arad, spre a-i înfățișa acest „caz”, în fond umanitar, ce avea stringentă nevoie de ajutor.

I-am prezentat „cazul” senatorului și nu ministrului MIHAI FIFOR și, astfel, am descoperit OMUL din spatele ierarhiilor publice. Sensibil la suferință și la boală, prompt, profund implicat când i se solicită sprijinul.

Vă mărturisesc marea-mi surpriză și, totodată, puternica-mi impresie, lăsată de dl. MIHAI FIFOR, în ceea ce privește soluționarea acestui „caz” umanitar. Este reconfortant să descoperi că într-o lume minată de controverse și egoism, de trădări și de interese, există, fapt rarisim, politicieni ce nu au uitat nicicând că sunt, în primul rând, OAMENI, cu majuscule. Și dl. MIHAI FIFOR binemerită aprecierea noastră.

Dar, în mod cu totul regretabil, am descoperit și cinismul inimaginabil al unui medic care, probabil, cu gândul la pacienții de la clinica-i privată, l-a rugat pe colegul meu să renunțe deocamdată la imunoglobulină, altfel spus, să-și aștepte, liniștit și resemnat, „sfârșitul”?!

Atitudinea medicului, îmi place să cred, reprezintă un caz izolat, dar poate constitui un memento pentru conclavul halatelor albe și nu numai.

Iar episodul trist al colegului meu de liceu, bolnav cronic de șapte ani, poate genera  o REFLECȚIE asupra OMENESCULUI din NOI, atât de RAR în LUMEA DE AZI.

ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI: GHEORGHE FALCĂ

Un text din 24 decembrie 2009, pe care îl susțin și astăzi, 14 februarie 2022.

Poate foarte mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri şi, în mod sigur, nu numai ei, se întreabă ce m-a determinat să scriu despre Gheorghe Falcă. Ce resorturi intime trebuiau să se declanşeze spre a mă determina să încerc a face un  „profil” jurnalistic despre omul Gheorghe Falcă.

ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI: GHEORGHE FALCĂ
Sunt trei-patru ani de când „ne-am  bătut” pentru  un imobil, fiecare dintre noi, aruncând în vâltoarea „războiului”, întregul arsenal din dotare. În fond, fiecare dintre noi, voia imobilul pentru instituţia pe care o reprezintă şi nu pentru sine. Dar dintotdeauna am refuzat, în mod deliberat, să aduc în discuţie probleme derulate cândva şi, dacă le rememorez, o fac doar ca un „moment” pilduitor. Aş minţi dacă nu aş recunoaşte că am fost extrem de atentă la destinul public al lui Gheorghe Falcă. Şi, în prezent, că le place unora sau nu le place, Gheorghe Falcă domină detaşat filiala din Arad a partidului şi are un cuvânt greu de spus la Bucureşti. Cum a ajuns aici? Sunt sigură că a cucerit „centimetru cu  centimetru” poziţia de lider local de partid. Când s-a căsătorit cu fiica preşedintelui de partid, cei mai mulţi, între care  şi eu, am considerat că Gheorghe Falcă face  o mare partidă. Gheorghe Seculici nu numai că era şi este lider de partid dar, elegant, stilat, bonom, a fost întotdeauna admirat de confraţi. În fond, pentru mine este limpede că Gheorghe Seculici este nu numai un foarte bun arhitect dar cunoaşte prea bine şi arta de a construi durabil în subtext sau în penumbră. Ei bine, Gheorghe Falcă s-a impus, poate bătând cu pumnul în masă, poate prin argumente, dar s-a impus, cu evidenţă, fiind, în acest moment, „il principe”, omul care elaborează strategia pentru astăzi dar şi pentru mâine în filiala din Arad a partidului, pe care o conduce cu fermitate dar cu un succes pe care nu-l poate nimeni, dar absolut nimeni, contesta. Originar dintr-o familie modestă din Brad, rămas orfan (eu însămi ştiu cât de greu  este să îţi lipsească părintele!), Gheorghe Falcă a urmat Politehnica din Timişoara. „Măcar să zică, cine ce-a zice” vorba marelui Creangă, ingineria este o facultate grea, pe care o poţi cu uşurinţă începe dar care se sfârşeşte cu reală dificultate. Ingineria îţi dă  nu doar o profesie ci te construieşte pe dinăuntru prin linii logice, cu relief edificator. Trebuie să recunoaştem că puţini chiar din propriu-i partid, i-a dat  dreptate, aderând ab iniţio, la strategia pe care o propunea. Era o strategie dură. De terminator. Numai Gheorghe Falcă ştie cum şi prin care dintre mijloace a reuşit să-i aducă aproape la tăcere, pe liderii locali ai celorlalte partide. De cei incomozi a ştiut să scape, fraternizând chiar  şi cu inamicul. Desigur, pentru o perioadă limitată. Chiar foarte limitată. Desigur este lăudabil că Aradul se plasează între primele oraşe ale patriei, pe standarde riguroase. Dar ceea ce mi se pare mie a fi cea mai mare izbândă a lui Gheorghe Falcă, dincolo de procente şi clasamente, este că a reuşit să se formeze ca lider cu destin. A reuşit un fapt extrem de dificil şi anume să se transforme dintr-un personaj politic într-o personalitate a vieţii publice româneşti. Violenţa de limbaj şi atitudinea brutală au fost înlocuite cu o afabilitate  a raporturilor interumane. Era un atotştiutor şi se manifesta ca atare. Acum am fost uimită să descopăr un om care ştie să asculte opinia celuilalt, să o accepte sau nu, dar numai printr-o reală argumentaţie. Discursul din urmă cu câţiva ani: „nu învăţaţi, nu învăţaţi, nu învăţaţi, distraţi-vă, distraţi-vă, distraţi-vă” constituia deliciul studenţilor sau, poate, doar a unora dintre ei, dar la deschiderea anului universitar şi de curând, la festivitatea în care profesorului universitar Valeriu Stoica i se conferea titlul academic de Doctor Honoris Causa, Gheorghe Falcă a susţinut liber, o alocuţiune la înălţimea unei Aule Academice. Este limpede că a acumulat lecturi. A devenit atent la opiniile altora, dar, mai ales, şi-a construit, cred, o bogată viaţă spirituală a cărei profundă temelie este, cred, credinţa în Dumnezeu. În sinele lui, probabil suferă pentru o prostie ca aceea a schimbului de case. Şi poate suferă pentru alte mici sau mari, vremelnice, neizbânzi. Dar, în afară, se vede doar omul sigur pe sine. Îmbrăcat întotdeuna impecabil. Cu un discurs coerent şi esenţializat. Cu un cuvânt  rostit răspicat sau în şoaptă, dar care contează sau, poate, va constitui un punct de reper pentru vremea ce va sa vină. Un Gheorghe Falcă al anului 2009 care seamănă destul de puţin cu cel din urmă cu câţiva ani. Îmi place să cred că  se va dezice de impostorii care roiesc pretutindeni. Îmi place să cred că,în ciuda celor care aderă sau nu, la strategia-i, va şti să-i ocolească pe duplicitari. Şi mai presus de toate, cu credinţa numai în Dumnezeu, îşi va croi un „drum” printre întortocheatele cărări ale vieţii politice şi publice. Un „drum” al izbânzilor pe termen lung. Succes!

Lizica Mihuţ

Astăzi, la Universitatea de Vest din Timișoara, ANDREI ȘERBAN în dialog cu MIRCEA MIHĂIEȘ!

Desfășurat sub genericul LA UVT, CULTURA ESTE CAPITALĂ, în cadrul CONFERINȚELOR-EVENIMENT ale instituției, am participat la un regal intelectual, pregătit minuțios de profesorul și temutul critic Mircea Mihăieș, care ne-a predat astfel, neostentativ, o lecție, prin renunțarea la improvizație și hazard, dar păstrând umorul său, binecunoscut tuturor. Astfel au fost pregătite de moderator 52 de întrebări, la care s-au adăugat alte câteva din sală. Răspunsurile la întrebări, precum și alte opinii ale distinsului invitat, regizorul genial, Andrei Șerban, ar putea constitui pagini antologice despre elaborarea unui spectacol, despre teatru, ca “moment de mister și grație”; despre teatru, ca modalitate de “căutare a luminii”; despre libertate; despre plictiseală, “ca demon în teatru”; despre tehnologie, care “omoară emoția”; despre regia în teatru versus regia de film, ca să amintim doar câteva din incitantele teme ale dialogului. Apreciem, nu în ultimul rând, prezența rectorului Marilen Pirtea, ceea ce vădește deschiderea spre cultură a conducerii UVT.
Ar putea fi o imagine cu 3 persoane şi persoane în picioare

[OAMENI CE NU TREBUIE UITAȚI] LIZICA MIHUȚ

Este o selecție afectivă, iar prezentările accentuează faptele esențiale și evidențiază activitățile lor de excepție, prin care fiecare a contribuit la dezvoltarea Aradului.

Ar fi potrivit să-i înșirui, ca să conving cititorii că alegerea pentru „neuitare” coincide cu valoarea și calitatea unor exerciții socio-profesionale, pentru care au fost rânduiți între elitele urbei noastre.

Le-am lecturat cu interes, fiind publicate în criticarad.ro, inclusiv comentariile oneste și decente ale anonimilor cititori.

Fiecare medalion beneficiază de un stil publicistic atractiv și convingător. Alăturate, acestea construiesc o imagine coerentă a arădenilor care au dinamizat, prin activitatea lor, calitatea vieții intelectuale, științifice și artistice.

Lizica MIHUȚ nu se putea prezenta pe sine, deși merită o asemenea evidențiere, grație activității sale exemplare în domeniul științific și profesional.

O facem, cu scuzele pentru „plagierea” parțială a titlului, bazându-ne pe cunoașterea acesteia, atât ca și colegi de universitate și cititor al volumelor și articolelor sale, cât și ca observator al autorității sale intelectuale și implicarea în dinamica vieții civice a Aradului.

Întâia dimensiune a personalității doamnei Lizica Mihuț o derivăm din vocația sa pentru construcția universitară.

Era doctor în filologie (din 1980) când s-a înființat Universitatea Aurel Vlaicu din Arad. Dobândise funcția de rector, de puțin timp, când Ministrul de atunci al Educației, Andrei Marga, sosește în Arad, cu gândul ferm de „a unifica” cele două universități arădene, evident în jurul celei private.

Era un abuz, care pretindea atitudine fermă și o autoritate energică. Rectorul Lizica Mihuț moștenise o universitate cu trei facultăți și 14 licențe, cu 2154 studenți și 100 cadre didactice, fără locație, fără bază materială și chiar fără calitatea unui exercițiu didactic de tip universitar.

Era dimensiunea unei universități mici și fără prestigiu ori relevanță. Pentru supraviețuirea învățământului superior în Arad, aveam nevoie de o universitate puternică, spre a nu fi la cheremul vreunui ministru arogant. Aceasta i-a fost motivația de a da amplitudine și coerență deciziilor pozitive.

A știut să mobilizeze colectivul didactic pentru un asemenea demers. Rezultatele au fost reale. A fost nevoie de învățarea specificului procesului de învățământ universitar, de elaborarea dosarelor de acreditare, de asimilarea ritualurilor specifice etc, fără modele și fără sprijin logistic.

La părăsirea mandatului legal de rector, Universitatea dispunea de 9 facultăți, 38 programe de licență, 26 masterate, două școli doctorale (toate acreditate), 14.450 studenți, peste 300 cadre didactice, 44 de colaborări cu universități din țară și străinătate.

O asemenea dezvoltare i-a permis să acorde înalte titluri de Doctor Honoris Causa la peste 100 de personalități, între care Regele, doi președinți de țară, doi președinți de Academie, ambasadori, universitari de prestigiu, oameni de cultură și știință etc.

Baza materială a Universității din mandatul său a ajuns la aproape 50 de mii de metri pătrați, între care Complexul Universitar M, Biblioteca Centrală Universitară, Cantina și Căminele studențești, Hotel Academos, Vila Rebeca de la Moneasa, Incubatorul de afaceri.

Niciun ministru nu mai putea contesta succesele universității arădene și nici calitatea exercițiului universitar. Întreaga perioada cât a fost rector a dedicat-o creșterii prestigiului universității și a construcției acesteia spre a fi așezată în rândul de frunte al universităților românești.

Universitatea a fost a doua sa familie, dedicându-se acestui proiect pentru Arad. După expirarea mandatului de rector, i-a păsat în continuare de ascendența valorică a acesteia.

A fost Președinta Consiliului Academic pentru a continua consilierea Senatului și a noului rector, fapt ce a incomodat, iar noul Rector a solicitat intervenția lui Sorin Cîmpeanu, pe atunci președinte al Consiliului Național al Rectorilor, devenit apoi Ministrul Învățământului din partea partidului Pro România, un oportunist, care în patru ani a trecut, prin vreo patru partide, de la stânga spre dreapta, anticipând plecarea la partidul care i-ar asigura portofoliu (acum e ministru din partea PNL).

Acum, ca și înainte, este „un ministru” (cum m) controversat și oportunist politic. Intervenția sa agresivă a determinat desființarea acestei structuri universitare, legale, dar incomode desigur, întrucât semnala derapajele și amatorismele decizionale.

Au apărut plagiatele, improvizațiile, abuzurile (trei mandate prin șmecheria câtorva rectori, inclusiv al actualului și viitorului ministru, Sorinel Cîmpeanu), precum și o descreștere a calității. E subiectul unui eseu, care s-ar putea intitula „Creșterea și descreșterea Universității…”.

Ca rector, Lizica Mihuț a fost expresia tenacității, a rigorii, exigenței, ambiției și voinței de a da Aradului o construcție universitară sigură și incontestabilă.

În al doilea rând, Lizica MIHUȚ a fost un autentic om de cultură, un profesor cu elevată ținută intelectuală, un om al școlii și un publicist responsabil, care, prin articolele sale, exprimă pulsul vieții spirituale contemporane.

A colaborat la presa culturală națională, a scris 1000 de studii și articole, a publicat peste 3000 de pagini despre istoria teatrului transilvănean și arădean, a publicat tratate de limba română, un semnificativ volum despre Enescu, precum și 16 Anuare ale Universității Aurel Vlaicu din Arad.

Mai apoi, a stabilit relații de bună prietenie cu China, fiind Președinte al Forumului Prieteniei și Colaborării Româno-Chineze.

Toate evenimentele culturale sau teatrale importante au fost relatate în presă ori volume, sub formă de interviuri, medalioane, opinii.

Cărțile sale ocupă un raft în bibliotecă, iar istoria culturală a Aradului trebuie să-i așeze opera și activitatea între cele mai onorabile și râvnite referințe informaționale.

Recent, dedică articolul dnei Andreea Weisl, tânără doctor și proaspăt profesor la Universitatea Cambridge, iar ceea ce evidenția la aceasta i se potrivește: harnică, recunoscătoare, riguroasă, perfecționistă, curioasă, creativă, pozitivă.

Lizica Mihuț este intelectualul de elită al Aradului, cu deschidere spre cultura și spiritualitatea europeană, având credința și harul cuvântului, iubindu-și familia și cultivând prietenia onestă și cinstită.

Citește necontenit și scrie cu aceeași înzestrarea despre cei buni, dar și despre cei care i-au trădat așteptările ori chiar despre faptele vicioase ale semenilor. De aceea, comunitatea arădeană n-o poate uita.

A construit cu temeinicie cultura universitară și a descris viața contemporană cu obiectivitate și cu dorința de a pune toate cele pe făgașul lor cel bun. Invidiată și deopotrivă adulată, a suportat răutățile unora și a aplaudat faptele altora.

Cultura i-a fost un permanent refugiu intelectual, iar buna rânduială în urbea noastră i-a fost un reper moral.

Arădeni ce nu trebuie uitați: dr. Corina Crişan

Precum bine se știe, profesorii rețin elevii foarte buni sau codașii clasei. Fără îndoială, Corina Crișan a fost una din cele mai strălucite eleve, pe care am apreciat-o, nu doar pentru strădania la învățătură, ci pentru sensibilitatea și căldura interioară, pe care o proba, în mod natural. Involuntar, ne-am întâlnit după ani, când ea era deja medic și am constatat că vădește o calitate rarisimă astăzi, în vremurile dificile ale prezentului, și anume LOIALITATEA.
Precum bine se știe, profesorii rețin elevii foarte buni sau codașii clasei. Fără îndoială, Corina Crișan a fost una din cele mai strălucite eleve, pe care am apreciat-o, nu doar pentru strădania la învățătură, ci pentru sensibilitatea și căldura interioară, pe care o proba, în mod natural. Involuntar, ne-am întâlnit după ani, când ea era deja medic și am constatat că vădește o calitate rarisimă astăzi, în vremurile dificile ale prezentului, și anume LOIALITATEA.
Arădeni ce nu trebuie uitați: dr. Corina Crişan
Corina Crișan nu trădează valorile, în care crede, are „spatele drept” și nu îl încovoaie înaintea falselor valori. Este important să subliniez că loialitatea Corinei Crișan se manifestă în viața publică, dar și în familie, fiind o constantă, devenită modus vivendi. Desigur, este importantă loialitatea, dar aceasta nu poate compensa PREGĂTIREA INTELECTUALĂ și FORMAREA PROFESIONALĂ DE TOP. Mărturisesc că m-a surprins auzind că a absolvit medicina, pentru că era o adolescentă frumoasă și firavă, care nu anunța femeia puternică, care avea să devină peste ani. Nu m-a surprins însă, că a susținut, cu mare succes, doctoratul în științe medicale.

Și-a dorit dintotdeauna să fie medic, nu doar să trateze bolnavi, cât mai ales, să salveze vieți. Poate părea paradoxal, dar opțiunea sa nu a fost pentru o medicină curativă, ci pentru Medicina legală. Solicitându-i să motiveze această opțiune, precizările ei sunt interesante în sine: „Medicina legală presupune multă disponibilitate, anduranță și un psihic puternic ca să rămâi cerebral pentru o activitate expertală riguroasă și imparțială. Este necesar ca în general, dar, mai ales, în cazurile complexe, să îmbrac «haina» de expert, dar și să-mi câștig locul în echipa de cercetare judiciară, atentă fiind, întotdeauna să formulezez opțiuni cu argumente convingătoare dar prudente și, mai ales, să reușesc să-mi țin «strânse», în mod deliberat, sentimentele.”

Corina Crișan a subliniat, în convorbirile noastre, de câteva ori, că familia constituie locul, unde „își încarcă” sufletul, găsindu-și echilibrul și puternicia emoțională, la temelia acestora aflându-se credința în Dumnezeu.

Oameni, precum Corina Crișan pot deranja mediocritățile, deoarece spune franc ce gândește, poate, în mod deliberat, eludând orgoliile și suficiența non-valorilor.

Dacă ar fi să subliniez destinul viitor al Corinei Crișan aș spune că ea, în mod sigur, va fi apreciată de oameni puternici și generoși, dar există pericolul, ca și cazul Corina Crișan, precum s-a întâmplat cu „devenirea” altor profesioniști de caracter, să i se atenueze, o vreme, vizibilitatea publică. Doar o vreme! Pentru că oameni puternici și cu verticalitate morală, precum Corina Crișan, vor avea întotdeauna ultimul cuvânt!

Lizica Mihuţ

[ARĂDENI CE NU TREBUIE UITAȚI] ANDREEA WEISL-SHAW

Andreea Weisl, după cum însăși mărturisește, „nu a fost niciodată o tocilară, ci a învățat prin exerciții”, fiind întotdeauna în competiție cu ea însăși și niciodată cu ceilalți.

În urmă cu doi ani, Andreea Weisl participa la un Work-shop organizat de universitate noastră, susținând într-o aulă arhiplină o lucrare despre literatura medievală franceză. Am urmărit-o, atunci, cu mare interes, nu doar pentru că era doctorandă la Cambridge, ci pentru că realizase o lucrare științifică interesantă.

O reală contribuție în domeniu, surprinzătoare prin abordarea sui-generis a subiectului. O lucrare de maturitate, aș zice, cu toate că fusese elaborată de o tânără, chiar foarte tânără autoare, ce își propunea, în mod programatic, să valorifice căi nebătătorite și o problematică, doar arareori aflată în atenția cercetătorilor.

Au trecut de atunci doi ani și Andreea Weisl și-a susținut cu brio doctoratul în literatură medievală spaniolă și franceză la celebra Universitate din Marea Britanie. Mai mult chiar, a devenit la doar 27 de ani profesor la Cambridge, câștigând un concurs dificil de numire pe un post didactic ce reunește disciplinele spaniolă și franceză (cursuri introductive, literatură, teorie și critică literară, film, naratologie, semiotică), iar teza sa de doctorat va apărea curând la o Editură Academică din Londra.

În dialogul cu Andreea, dialog ce a avut loc recent la sediul rectoratului nostru, descopăr, recunosc, cu încântare, că Aradul, prin părinți, bunici, prieteni, dascăli ş.a. continuă să fie un loc apropiat sufletului său, dovadă că singură sau cu soțul său (un englez dintr-o familie, cu o biografie consemnată în documente încă din anii 1600, cercetător, doctor în fizică teoretică, specializarea: cosmologie) revine de trei sau de patru ori pe an în urbea noastră.

Îi propun un exercițiu de admirație, rugând-o pe Andreea să se refere la câteva dintre modelele sale.

Desigur, Andreea a iubit-o din clasa I pe doamna SILVIA DEMIAN, draga sa profesoară de pian, teorie și dirijat, fiindu-i chiar „colaborator”, în calitate de co-dirijor al corului „Voci de primăvară”, dovedindu-și încă de mică, vocația de leadership.

Desigur, Andreea a iubit-o pe profesoara sa de pian ANA RAITA, sub oblăduirea căreia a și obținut importante premii la faza zonală de interpretare, fiind considerată o certă promisiune. A renunțat, însă, la pian, pentru că emoțiile erau devastatoare și pentru că voia, cu adevărat, să ajungă la vârf, or contextul emoțional nu-i era favorabil.

Desigur, Andreea a iubit-o pe diriginta sa, profesor SIMONA STIEGER, și pe profesoara sa de limbă engleză, OTILIA PĂCURARI, cum de altfel, îl apreciază enorm pe profesorul său de matematică, EUGEN HĂLMĂGEAN, care a și determinat-o să învețe cu pasiune, obținând importante premii la Olimpiadele de matematică.

Un profesor model este şi domnul MORGAN DOCKRELL, de fapt, singurul cadru didactic din Irlanda față de care „a rămas foarte apropiată”. Nu întâmplător cred, deoarece Andreea Weisl l-a uimit, în mod sigur, pe Morgan Dockrell pentru că, ajunsă în Irlanda cu o bursă Sörös (15.000 lire sterline pe an), obținută printr-o selecție dură (300 de participanți pentru 10 burse în Marea Britanie, dintre care una singură în Irlanda!) a reușit într-un singur an să parcurgă disciplinele a doi ani de învățământ, să-și susțină Bacalaureatul, să câștige 7 (șapte) concursuri interne, să se dovedească a fi cea mai bună din an, spre surprinderea colegilor, probând nu numai profunde cunoștințe în varii discipline (engleză, franceză, spaniolă, matematică, geografie, muzică) ci și o personalitate dezinvoltă, fără complexe, în ciuda faptului că venea dintr-o țară din estul Europei, nu întotdeauna percepută corect, ba uneori, chiar privită cu ostilitate.

Andreea Weisl, după cum însăși mărturisește, „nu a fost niciodată o tocilară, ci a învățat prin exerciții”, fiind întotdeauna în competiție cu ea însăși și niciodată cu ceilalți.

I-au plăcut mult matematica dar și pianul; și limbile străine. Vorbește opt limbi: română, engleză, franceză, spaniolă, italiană, portugheză, ebraică, maghiară, fiind ultimul vlăstar al familiei Weisl, o distinsă familie multietnică, cu apetență pentru cultură, pentru arte, în general.

Dincolo de modele mărturisite, deslușesc un model unic pentru Andreea și anume mama sa, Anișoara.

A fost întotdeauna severă, riguroasă, perfecționistă. A picurat necontenit în sufletul fiicei sale, opțiunea pentru locul întâi, un loc obținut, însă, cu imensă trudă. Cu neimaginabile strădanii. Andreea îmi mărturisește că și ea la rându-i, când va avea copii, va dori să fie precum mama sa. Ce își poate dori mai mult o mamă decât să constituie un punct de reper în devenirea copilului său?!

Fără îndoială, Andreea Weisl și-a construit un destin prin propriile-i eforturi. Dar la temelia lor se află imensa iubire a mamei. Și a tatălui. Să reținem, deci, consilierea continuă, riguroasă și profundă, niciodată mulțumită de izbânzi ci întotdeauna perfecționistă, a mamei sale. Și, mai ales, să aducem un elogiu unei familii model: familia Weisl!