Arhiva etichetelor: interviu

Interviu în „Jurnal Arădean”. Lizica Mihuţ: „Va veni momentul când falsele valori vor fi marginalizate”

 

De vorbă cu Lizica Mihuţ pe un subiect care pune pe jar de ceva vreme mediul academic: doctoratele în România.

Am observat, de la ultima noastră discuţie, că tema educaţiei prinde printre cititorii noştri, aşa că voi reveni la ea. Mai exact, la un subiect care a redevenit de actualitate: subiectul doctoratelor în România. Cum vedeți dvs. astăzi problema doctoratelor în România? Suntem o ţară plină ochi de doctori? E o situație normală?LIZICA MIHUŢ. Aş dori să vă răspund prin cifre, cred, edificatoare. Aproape 100 de ani, mai exact, în perioada 1900-1989, în România au fost acordate sub 1.500 de titluri de doctor în științe. În Arad, până la evenimentele din decembrie, erau 4 și anume doctori în pedagogie, istorie, biologie și filologie. În perioada 1900-1999, numărul de doctori în științe a trecut de 1.000, iar în prezent cele 57 de universități de stat și universitățile private, prin cele 448 de programe de studii doctorale din cadrul celor 232 de şcoli doctorale, au acordat aproximativ 70.000 de titluri de doctor. Etimologic, cuvântul provine din latinescul „doceo, docere”, în traducere liberă: „cel ce știe ceva”, „cel învățat”. Problema gravă, dincolo de numărul mare de doctori în științe, este că doctoratul, în sine, și-a pierdut scopul inţial de înaintare în cunoaştere. Altfel spus, doctoratul nu a plasat România printre locurile fruntașe privind cercetarea științifică ci, dimpotrivă, ţara noastră se află pe ultimul loc privind publicarea de lucrări științifice în reviste de prestigiu internaţional. Îmi amintesc că eram 13 înscriși la concursul de admitere la doctorat pe doar două locuri iar examenul a fost foarte dur, obligativitatea fiind, în afară de pregătirea temeinică în domeniu, o contribuție personală ca problematică și cercetare științifică.

 Există o mișcare care prinde tot mai mult contur în țara noastră: oameni importanți sunt decişi să renunţe la titlurile de doctor pe care le-au obținut cu multă muncă şi sudoare din cauza doctoratelor (altora) obținute peste noapte și a lentorii justiției în a se pronunța în problema plagiatelor, așa cum este cazul fostului premier Victor Ponta. Cum vedeți această mișcare?

LIZICA MIHUŢ. Începând cu anul 2005 , prin aderarea la procesul Bologna, România a deschis, larg, porțile doctoratelor, ajungându-se să se acorde, potrivit datelor statistice, în medie, peste 4.000 de titluri anual. M-aș bucura să existe o mișcare de renunțare la titlul de doctor dar nu o sesizez ci, spre surprinderea și revolta mea, se acordă, astăzi, titlu de doctor, fără a avea facultate și master în domeniu, fapt pe care îl consider inadmisibil. În calitate de conducător de doctorat, am propus și au fost aprobate de CNADTCU, 19 titluri de doctor în filologie în 14 ani, ceea ce înseamnă o medie de 1-2 doctorate într-un an, dar precizez că reușita la examenul de admitere la doctorat nu însemna și finalizarea acestuia, fiind mulți exmatriculați.

Ați fi dispusă să renunțați la titlu dvs. de doctor pentru a încerca să schimbați mentalități în această chestiune?

LIZICA MIHUŢ. Problema nu este de mentalitate, ci eventuala mea renunțare la doctorat nu ar fi percepută ca o atitudine de frondă, deoarece „piața” doctoratelor este, în continuare, atractivă. Doctoratul este considerat de mulți drept „o floare la butoniera” carierei publice și nu mai constituie o consacrare, o înaltă recunoaștere a competenței într-un anumit domeniu. Desigur, nu generalizăm, ci subliniem că sunt contribuții științifice excepționale, dar, în mod regretabil, sunt și numeroase plagiate, care au condus la relativizarea doctoratului. Fără îndoială, este foarte important conducătorul de doctorat. Dacă el însuși a plagiat și are sau nu o sancțiune pentru plagiat, cum să impună standarde de corectitudine și cum să coordoneze doctorate într-un domeniu pentru care nu are o minimă competență științifică, facultatea și doctoratul fiind susținute într-o altă specialitate? Problema este gravă iar propunerea Ministerului ca plagiatul să fie stabilit în justiție, printr-o sentință definitivă și irevocabilă, NU a fost promulgată de către Președintele României.

Dacă nu, atunci cum s-ar putea reveni la normalul din trecutul României, când doctoratele se obțineau muncind zi de zi, ani de zile, studiind fără oprire iar facultățile le numărai și pe ele pe degete? S-ar mai putea reveni la situația în care nu vei mai putea susține un doctorat decât în domeniul în care ai obținut diploma de licență (astăzi, din câte am văzut, poți să devii doctor și într-un alt domeniu de interes decât cel studiat până atunci)?

LIZICA MIHUŢ. Redobândirea credibilității științifice a doctoratelor va fi, cred, un proces dificil și de lungă durată. Evaluarea celor peste 200 de școli doctorale din universitățile românești, făcută de experți români și străini, prin finanțarea Băncii Mondiale (10.000-15.000 de euro/școală doctorală) este binevenită, dacă nu va fi politizată (ceea ce îmi vine greu să cred că nu se va întâmpla) și dacă nu se va renunța la formalism și „contexte” de amiciție și varii interese. Optimistă fiind, ca structură, îmi place să cred că, dincolo de evaluări, mai mult sau mai puțin subiective, valorile se vor impune. Românii nu vor accepta, sper, la nesfârșit, ca titlurile și ierarhiile să fie dobândite de impostori. Cunoscutul personaj literar Dinu Păturică, dacă ar fi „adaptat” zilelor noastre, ar avea, în mod sigur, titlu de doctor sau, eventual, ar putea fi conducător de doctorat. Dar, sper că va veni momentul când falsele valori vor fi marginalizate și când vom înțelege câtă dreptate are Președintele Academiei Române, dl.Ioan-Aurel Pop, când sublinia că „fără intelectuali și elite, o națiune nu poate exista”.

Apărut în Jurnal ARĂDEAN și pe aradon.ro

INTERVIU: „În România de astăzi, diplomele și-au pierdut credibilitatea”

 

JURNAL ARĂDEAN: Ca un om care a activat mulți ani în învăţământul preuniversitar, iar mai apoi alţi zeci de ani în cel universitar, cum vedeţi situaţia învăţământului în aceste vremuri?

LIZICA MIHUŢ. Cred că niciun alt minister din România nu a avut 27 de miniștri din anul 1989 încoace, miniștri, fără excepție, mânați de ambiția de a face reformă și de a elabora legi în domeniu, fără a avea în atenție ideea de continuitate. În sfârșit, după multe propuneri de reformă, cele mai multe lipsite de coerență, în anul 2011 a fost elaborată/votată așa numita „Lege Funeriu”, lege merituoasă din multe puncte de vedere, dar modificată, cu sau fără temei, de cele mai multe ori, din pricina unor apăsări venite din partea politicului. Consider că este grav faptul că învăţământul românesc nu are, în prezent, o strategie pe termen lung, cu ținte stipulate clar și cu o finalitate profund definită, așa încât măsurile care se iau sunt, în mod regretabil, conjucturale, producând efecte, uneori dezastruoase, pe termen imediat sau pe termen lung.

J.A. Suntem o ţară plină de oameni cu studii universitare, mulţi dintre noi ne lăudăm cu două, ba chiar trei universităţi la activ, cu studii post-universitare, ba chiar cu doctorate. Cum vedeţi abundenţa aceasta de diplome şi titluri?

LIZICA MIHUŢ. Probabil, nicăieri în lume nu există această „goană” după diplome, nu doar una ci mai multe, de licență și de masterat și chiar mai multe doctorate. S-a ajuns în situația hilară de a susține un doctorat într-un domeniu fără a avea studii de licență și de masterat, precum se întâmplă, în prezent, în cazul unui cunoscut arădean. Există și o inflație a diplomelor de excelență și a medaliilor (zeci, sute) oferite de oficialități în varii momente, care, desigur, bagatelizează decernarea lor și chiar le acoperă de ridicol. Apreciz faptul că dl. Gheorghe Falcă acordă, anual, puține diplome de Cetățean de Onoare al Aradului, ceea ce le conferă un statut de onorabilitate prin raportare la un sistem axiologic autentic.

J.A. Unde ar trebui să căutăm recunoaşterea, dacă nu în învăţământ şi în diplome? Unde stă dovada valorii unui om, a cunoștințelor acumulate?

LIZICA MIHUŢ. În mod regretabil, în România de astăzi, diplomele, în marea lor parte, și-au pierdut credibilitatea și, implicit, recunoaşterea lor de către comunitate. Va fi, cred, un proces de lungă durată, spre a recredibiliza o diplomă, oricare ar fi aceasta. Aceste probleme au fost discutate încă în anul 2000, la primul Consiliu Național al Rectorilor, organizat de Universitatea „Aurel Vlaicu” la Arad și Gyula, probleme ce vizează deopotrivă învățământul universitar și preuniversitar. Cred că valoarea unui om nu se mai certifică prin diplome sau prin cărți, mai mult sau mai puțin plagiate, ci prin competenţe, prin abilităţi intelectuale, prin pragmatism, prin ceea ce probează că știe să elaboreze sau să facă într-un anumit domeniu.

J.A. Ce reguli credeți că ar trebui impuse pentru a schimba modul în care evoluează educația în România? În câți ani s-ar putea vedea o schimbare? Care credeți că ar putea fi un model demn de urmat și copiat sută la sută?

LIZICA MIHUŢ. Pledez pentru elaborarea unui proiect, pe termen mediu și lung, privind educația în România, care să abordeze învățământul, în mod sistematic, de la ciclul primar la universități, cu obiective şi finalităţi, riguros elaborate (fără a eluda aşteptările venite dinspre piața forței de muncă), cu politici educaţionale, raportate la buna tradiţie a învățământului românesc, dar și la bunele practici din învățământul românesc și din străinătate. Un învăţământ care să probeze și să recunoască valorile autentice. Şi mai presus de toate, trebuie să reținem cu toții, dar mai ales politicienii, că precaritatea învăţământului constituie un factor de risc major pentru viitorul naţiunii noastre.

Sursa: www.aradon.ro

„Modul de a domina al femeii este mult mai subtil”

 

8. martie 2019 07:53 – Aradon / Jurnal Arădean

„Modul de a domina al femeii este mult mai subtil”
Extrem de scurtă poveste despre femei cu una dintre cele mai tari femei din Arad: Lizica Mihuț.
 
Ce credeţi că defineşte o femeie puternică?

LIZICA MIHUȚ. Am refuzat întotdeauna, în interviuri sau cu alte prilejuri, să fac disocierea între bărbați și femei, crezând cu fermitate că diferența este strict fiziologică. De aceea zic că o femeie puternică este, prin excelenţă, independentă financiar și nu numai. EA se impune prin faptul că se raportează la un sistem de valori autentice. Este dinamică și eficientă, ambițiosă și responsabilă, harnică și meticuloasă, curajoasă și sensibilă. EA trebuie să se impună fără a dori să pară bărbat, nici ca atitudine, bătând cu pumnul în masă, și nici ignorându-și, în mod deliberat, feminitatea. Modul de a domina a femeii este mult mai subtil dar adevărul este că EA trebuie să și demonstreze, fără ostentație, mereu și mereu competența.

Cum s-a împăcat şi se împacă omul puternic, care a condus una din cele mai mari instituții din Arad, cu femeia/mama care sunteți?

LIZICA MIHUȚ. Nu am considerat, nicicând, dificilă funcția de conducere. Am observat și îmi place să cred că nu greșesc afirmând că raportarea la mine a colaboratorilor/angajaților se făcea nu la femeia care eram/sunt, ci la competență și, mai ales, la rezultate. Am avut șansa să am o mamă care m-a ajutat mult în creșterea fiului meu, dar am avut șansa, în primul rând, de a avea un copil care nu mi-a creat mari probleme. Desigur, aș fi dorit, adesea, să stau mult mai mult cu el, dar declar acum, precum am declarat întotdeauna, că fiul meu, respectiv, în prezent, nepoata mea, au reprezentat și reprezintă puncte de reper fundamentale în existența mea, dincolo de funcții, de premii, de scrierea unor cărţi etc.

Credeţi că mai putem vorbi în momentul acesta despre mișcarea feministă sau am depășit acest moment?

LIZICA MIHUȚ. Nu am aderat și nu aș adera la o mișcare feministă, deoarece cred că fiecare femeie trebuie să lupte pentru drepturile și libertățile ei. În primul rând, o femeie trebuie să-și propună o stabilitate financiară, care se obține prin multă muncă și strădanii, în oricare dintre domeniile pentru care a optat. Nu trebuie să fii, neapărat, om de știință, dacă nu ai competență, crezând că prin plagiat sau prin funcție dobândești o calitate pe care nu ai probat-o, la modul profund. Important este ca femeia, precum bărbatul, să fie profesionistă/profesionist. Și să vădească verticalitate morală.

Aveți, totuşi, un model feminin?

LIZICA MIHUȚ. Am apreciat dintotdeauna adevăratele valori, fără să am un model anume. Consider că numai Dumnezeu constituie modelul nostru absolut, punctul de sprijin în toate împrejurările și, având Credință, Nădejde și Dragoste, reușim să rămânem în picioare, în ciuda „valurilor și vânturilor “, uneori extrem de puternice. Important este să ne construim personalitatea pe dinlăuntru, raportându-ne la modele autentice, pe care să le preluăm, nu în totalitate, ci doar prin „felii” ale personalităților lor de excepție.

Sunt curioasă să aflu, pentru că în general femeile sunt cele care invocă adeseadecepţiile: ați avut mari decepții, de-a lungul timpului?

LIZICA MIHUȚ. Pare destul de surprinzător dar mărturisesc că nu am avut mari decepții, pentru că nu am avut mari așteptări. Mă pot decepționa oamenii, deopotrivă femei și bărbați, cărora le-am acordat credit și nu meritau. Dar acest credit, pe o scară de la 1 la 10, putea fi 4 sau 5 sau 6 și să nu ajungă la sufletul meu. Familia și prietenii mei adevărați nu m-au decepționat nicicând. Restul este doar tăcere, ca să-l parafrazez pe marele Will.

„Mi-am câştigat dreptul de a spune adevărul în faţă”

 

Despre compendiumul realizat cu ocazia Centenarului Marii Uniri, despre modele şi personalități, prezența și absența lor, despre ce va urma și despre puterea de a zice exact ceea ce gândești, cu Lizica Mihuț.

lizica


Anul centenar nu a trecut nemarcat de către dumneavoastră, doamnă Lizica Mihuţ. L-aţi marcat într-un fel anume. Ne detaliaţi un pic decizia dvs. de a sărbători printr-o carte („Aradul şi Marea Unire. Repere ideografice”) 100 de ani de România?

Într-adevăr, Centenarul constituie pentru fiecare dintre noi un moment cu totul special. Nu pot să spun că e doar un moment istoric special, ci, deşi sună festivist, este şi un moment de inimă şi de minte. De inimă pentru că românii au luptat enorm de mult să împlinească acest vis al tuturor, dar pe de altă parte este şi un moment de minte, de elaborare, pentru că elitele sunt cele care au realizat pregătirea Marii Uniri.
Am scris cartea prilejuită de acest moment la solicitarea directorului Editurii Academia Română, având patru cărți publicate deja la Editura Academiei. Atunci am aflat și eu că am scris 3.176 de pagini aici. Am aflat acest număr când am fost invitată de către Editura Academiei să scriu un articol prilejuit de aniversarea lor. Articolul meu, parafrazând o cunoscută proză scurtă a lui Eminescu, a avut titlul „La o aniversare”. Tot cu acea ocazie am fost invitată să scriu a cincea carte, pentru că Aradul nu avea nicio carte editată de Editura Academia Română cu acest prilej. Eu întotdeauna mi-am dorit (și am și reușit, pentru că mi-am dorit cu adevărat) ca toate cărțile despre Arad să le public la București, la o editură importantă. Sigur, primul meu gând a fost la Editura Academiei Române, pentru că toate cărțile de aici intră direct în catalogul mondial. Am dorit să nu blochez Aradul într-o zonă marginală, ci să-l aşez în galeria marilor oraşe, pentru că aici s-a gândit Unirea. Aradul a fost şi este, se ştie, capitala politică a Marii Uniri. Aşa se întâmplă că mi s-a solicitat a cincea carte. Plecând de aici, nu pot să nu-l citez (știu că eu sunt un om incomod, ştiu că foarte mulţi nu mă înghit pentru faptul că spun direct adevărul, dar nu pot să nu fac această precizare) pe Ion Aurel Pop care spunea că despre Marea Unire trebuie să scrie numai istoricii, dar nu arheologii, nu medievaliştii, ci cei care sunt specialişti în domeniu. Şi atunci am abordat Marea Unirea dintr-o perspectivă culturală, unde eu eram acasă, aveam cărţile (eu în fond am făcut sinteze mici la cărţile respective) iar de partea de istorie, nu foarte amplă, am apelat la un istoric.

Chiar doream să vă întreb pe dvs., care sunteți destul de individualistă, de ce aţi scris o carte în coautorat?

Probabil că este prima şi ultima carte pe care o scriu aşa, tocmai pornind de la ideea aceasta că nu pot să accept ca biologii, chimiştii, fizicienii, matematicienii, arheologii, toţi să scrie despre Marea Unire. Poţi să ai o ierarhie socială dar, dacă nu ai competenţă, nu ai nimic. Competenţa într-un domeniu e extrem de importantă. Pentru a putea fi recunoscut trebuie neapărat să demonstrezi competenţa. Şi eu puteam să fac o compilaţie despre Marea Unire, puteam să fac o privire istorică despre Arad, Slavă Domnului. Dar nu asta am vrut să fac, ci l-am invitat pe domnul Pădureanu să colaboreze cu mine şi chiar îi mulţumesc. Ceea ce am făcut noi este, de fapt, o idee pe care ne-au dat-o arădenii, care se întreabă, foarte mulţi dintre ei, cine a fost Ţichindeal, cine a fost Moise Nicoară, cine a fost Vasile Goldiş, cine a fost Cicio Pop? Şi atunci am făcut un dicţionar al personalităţilor. 29 de personaliăţi şi contribuţia fiecăreia la Marea Unire. În partea de cultură, eu am elaborat instituţiile arădene, tot eu am elaborat structurile instituţionale şi, de asemenea, eu am elaborat, cum era și firesc, partea despre turneele teatrale cu valoare de simbol. De ce sunt foarte importante aceste turnee: gândiţi-vă că, timp de 150 de ani, limba română nu a fost auzită pe scenă. După 150 de ani, Mihail Pascaly a fost cel care a adus limba română pe scenă. Ţăranii au venit să audă la teatru limba română, din toate satele din jur, chiar de departe. A fost o sărbătoare extraordinară. Aceste turnee teatrale nu au fost doar nişte spectacole în sine de teatru, ci au reprezentat practic un mod de a pregăti prin cultură, în fapt, Marea Unire. Eminescu spunea un lucru foarte mare: teatrul în Transilvania trebuie să folosească și apoi să placă.

Cartea pe care ați scos-o de Centenar are la bază zeci de alte cărți pe care le-ați publicat…

S-a ivit greu, să știi: uneori am preluat din alte cărți ale mele repere iconografice, alteori am elaborat unele fișe noi, dar în mare am preluat ce deja scrisesem pentru că nu poți să ai alte puncte de vedere decât cele de dinainte, adică nu poți fi mai adevărat decât atunci când ai fost adevărat. În plus, e foarte greu să fii scurt, să te exprimi esențializat, să încerci să sintetizezi evenimente, personalități, strădanii, bucurii, eșecuri. Asta am făcut. În prefață am spus că nu este o carte ocazională. Noi nu am scris o carte ocazională, ci o carte care se dorește chiar să rămână. De aceea și fac apel către Biblioteca Județeană, dacă ar fi posibil ca 40 de cărți, pentru că am înțeles că sunt 40 de filiale ale bibliotecii, să se găsească acolo.
A fost un an îngrozitor de greu pentru mine pentru că am făcut și volumul al doilea despre cultura și civilizația chineză, care este o carte într-o ediție foarte frumoasă din punct de vedere tehnic. În plus, am avut foarte multe activităţi. Am scris pe mai departe despre cultură, spectacole, evenimente culturale. Ar trebui poate să mă opresc, dar nu pot. Am început să scriu din studenţie, pentru că aveam o situaţie foarte dificilă în plan financiar ca familie, şi atunci am început să scriu pentru bani. Erau atunci foarte bine plătite articolele la ziare literare. Era 500 de lei un articol iar bursa era 300 de lei pe lună. Dar, pentru ca să publici un articol la o revistă literară, trebuia să citeşti o săptămână, să te documentezi o săptămână. A fost important, însă, pentru mine, pentru că, în felul acesta, m-am format. Am avut mari profesori, mari modele. Mă gândesc la generaţia tânără şi foarte tânără, mă gândesc la cine se raportează ea. De multe ori mă gândesc că le reproşăm mult prea mult generaţiilor tinere, care duc lipsă de modele.
Eu aveam nişte profesori uluitori. Atunci nu cred că eram conştientă că erau fantastici. Când am terminat facultatea, de pildă, unul dintre cei mai mari profesori pe care i-a avut Timişoara, Eugen Todoran, mi-a dat telefon să merg la doctorat! Îți dai seama ce destin aveam eu la 22 de ani. I-am spus nu, pentru că eu vreau un copil înainte și după am timp să-mi dau doctoratul. Mi-am dat seama după aceea ce lipsită de modestie eram și cât de fin era profesorul care mi-a spus că va fi foarte greu să mai dau doctoratul după. Am dat după doctoratul, la București, că mi-a fost rușine să mă mai întâlnesc cu profesorul. Dar la 22 de ani știam ce vreau să fac și presa m-a ajutat foarte mult în acest sens.

Vorbeaţi de modele. Ne puteți spune dacă a existat un model pentru dumneavoastră, pe care aţi dorit să-l urmaţi, pe care l-aţi apreciat?

Nu există un model, există fâşii de personalităţi care împreună au format un model pentru mine, o aspiraţie. Ştiti ce înseamnă, în fond, modelul, dincolo de toate plusurile pe care le are un model? Înseamnă o aspiraţie. Aspiraţia ta spre a ajunge undeva. Când mă gândesc ce puţin am făcut eu faţă de alţii, pe care îi admir. Îmi place ce scrie în Biblie: că mândria merge înaintea căderii. Când o luam câteodată razna şi mă gândeam că nimeni nu-i ca mine, ce grozavă sunt eu, cum nimeni nu mă întrece, întotdeauna reveneam la mândria care merge înaintea căderii pe de o parte şi pe de cealaltă mă gândeam la modelele pe care le-am avut eu, ce au făcut ele şi ce mică sunt eu. Când eram la început, în studenţie, nu credeam că pot avea o opinie critică.

Între timp v-aţi format o foarte puternică opinie critică…

Modelele ne-au ajutat să depăşim condiţia de supermediocritate în timpul comunismului. Și noi chiar am avut modele. Modele care te inspiră, care te fac să vrei neapărat să scrii într-un domeniu, de pildă, în care nu s-a mai scris deloc. Asta e ambiția pe care trebuie să o aibă un intelectual și pe care am avut-o şi eu.

Și încă o mai aveți. Și de aceea îmi permit să vă întreb: ce urmează?

Eu la bază sunt profesor de gramatică. Dar microbul de presă mi-a intrat din factultate în sânge și nu pot să renunț la presă pentru nimic în lume. Presa a fost toată viaţă mea o constantă. Dar viaţa unui om e mereu prinsă între vocaţie şi aspiraţie. Vocaţia mea a fost de profesor, iar aspiraţia mea a fost să fac mai multe decât învăţământ. Ca ordonare a materialului elaborat, ca mod de gândire, ca structură, eu sunt un om exact, precis, fără efuziuni sentimentale prea multe. De aceea am şi scris nouă cărţi de gramatică. Cea mai importantă, despre care puţină lume ştie, este după părerea mea, „Corectitudine în vorbire şi scriere”, publicată la Editura Dacia din Cluj. Sunt cărţile mele ca profesor. Apoi, când eram la universitate, s-au întâmplat atât de multe lucruri în perioada în care am fost rector, 2000-2015, aşa că, vreme de 15 ani, istoricul culturii din mine s-a gândit şi, tot el, microbul presei m-a făcut să adun într-o carte tot ce s-a întâmplat în anul respectiv, ce mi-am propus, ce am reușit, ce nu am reușit, tot ce s-a scris despre instituţie. De aceea am și elaborat, pe managementul acesta universitar, 16 volume. Dacă vrei să știi ce s-a întâmplat la universitate într-un an vei găsi în volumul dedicat acelui an. Toate acestea le-am „condimentat” însă cu mult, foarte mult teatru. Ce îmi propun în continuare? Cum nu pot scăpa de microbul presei, voi scrie în continuare despre ceea ce îmi doresc. Vă mai spun doar un singur lucru: ca urmare a muncii mele de o viață, a strădaniilor mele, mi-am câștigat un drept pe care nu am voie să-l abandonez, acela de a spune adevărul în faţă. Indiferent cine e în față: ministru, preşedinte de patrie sau planetă. Eu voi spune întotdeauna ce gândesc pentru că e unicul drept pe care l-am câştigat definitiv prin munca mea. Şi nu am voie să renunţ la el. Ar fi o abdicare. Aşa încât voi face ce am făcut până acum: presă culturală.

Interviu publicat în aradon.ro / Jurnal Arădean,
28 decembrie, 2018