Arhiva lunii martie 2017

Revista 22, 14 martie 2017

Plagiatul, virus exportat în Mexic și Venezuela

 

Andreea Pora

 

Ramona Lile, încă rector al Universității ”Aurel Vlaicu” din Arad, a devenit celebră pe plan european în momentul când revista ”22” i-a relevat uimitoarea capacitate de a copia, cu maximă viteză și exactitate, lucrări științifice provenite de la cercetători britanici, francezi, greci sau români.

 

Cele12 plagiate aflate în analiza Consiliului Național de Etică și sancțiunea primită în 2012 pentru plagiat, urmată de retragerea unor lucrări publicate, o așază în topul celor mai vrednici, așa cum se dovedește și pe site-ul plagiate.ro. Aceste calități speciale au recomandat-o pentru a vorbi publicului larg despre perspectivele învățământului academic în emisiunea Ambasador România de la Realitatea TV, realizată de nu mai puțin gloriosul Alexandru Cumpănașu.

 

Mai mult o misiune decât o emisiune, ediția s-a rezumat la câteva întrebări amabile la care s-au primit răspunsuri cu vocabular limitat. Fiindcă a vorbi liber e altceva decât a copia, unde nu e limită.Totuși, publicul setos de noutăți, a aflat cu bucurie că experiența de cercetător ieșită din comun a fostei secretare, Ramona Lile (iar aici sunt peste 30 de specializări în care s-a remarcat, de la alimentație publică, la cibernetică și agroturism, până la inginerie aerospațială), se va internaționaliza, extinzându-se în Mexic și, țineți-vă bine!, Venezuela, Canada, SUA. Dealtfel, plimbarea în Mexic s-a și produs recent, fiindcă nu e nimic mai dulce în viața de rector decât călătoriile în spații exotice pe banii instituției. La întrebările insistente și pafariste ale moderatorului, Lile a dezvăluit un secret bine păzit: hobby-ul ei în puținul timp liber este … cercetarea. Cine a văzut emisiunea, cu un rating modest dealtfel, s-a tăvălit de râs, însă pe nedrept: e de presupus că plagiatul multiplu necesită o temeinică cercetare a Internetului, acasă, departe de ochii colegilor trădători din universitate.

 

Deși prevenit de conducerea postului, recte de Edward Pastia, asupra locului ocupat de invitată în topul plagiatului, Cumpănașu a difuzat înregistrarea, în spațiul de emisie ”închiriat” (ce-o fi însemnând asta?!) fiindcă, ”implementarea democrației” presupune modele etice serioase. Spre deliciul Realității TV, câteva linkuri edificatoare întru gloria postului și a ambasadelor sale jurnalistice.( sursa: revista22online.ro)

 

http://revista22online.ro/70253350/rectorul-ramona-lile-doctor-n-copiat.html

http://revista22online.ro/70253958/ramona-lile-si-managementul-plagiatului.html

http://revista22online.ro/70256642/cooperativa-de-plagiat-lile.html

 

 

DOAMNELOR, DOMNIȘOARELOR ȘI DOMNILOR,

Vă aduc mulțumiri, în numele CASEI ROMÂNO -CHINEZE, filiala Arad, tuturor celor care ați fost, prin numeroasele Dvs. like-uri și prin comentariile Dvs. emoționante sau doar cu gândul și sufletul, alături de noi, cu prilejul Zilei de 8 Martie și dintotdeauna.

prof. univ. dr. Lizica Mihuț, președinte

DOAMNELOR și DOMNIȘOARELOR,
Cu prilejul zilei de 8 Martie , in numele CASEI ROMÂNO -CHINEZE, FILIALA ARAD, vă doresc sa fiți PUTERNICE,INDEPENDENTE dar FAMILISTE , impresionându-i pe cei care vă iubesc și pe cei care nu vă iubesc , prin VERTICALITATE MORALĂ !  
prof.univ.dr.LIZICA MIHUT,

Premieră teatrală, „Orașul nostru”, adaptare după textul lui Thornton Wilder

Teatrul Clasic „Ioan Slavici”

 Premieră teatrală, „Orașul nostru”, adaptare după textul lui Thornton Wilder

 

Dramaturg și romancier, laureat cu trei Premii Pulitzer, Thornton Wilder declara că se consideră, în primul rând, profesor. Și îl înțeleg foarte bine, nu doar dintr-o solidaritate de breaslă, păstrând proporțiile de rigoare, ci pentru că realmente avea vocația de „dascăl”, în cel mai bun sens al cuvântului. În mod sigur, și-a surprins publicul în anul 1938, cu Orașul nostru (piesă pentru care i s-a decernat unul din cele trei Premii Pulitzer) prin faptul că îi propunea o altă raportare față de spectacol, obligându-l să participe din interior la reconstituirea unei „felii” de viață. Și de istorie. Ca oricare dascăl cu har, Thornton Wilder știa că nu toți spectatorii acceptă o scenă goală, fără niciun element de decor (să nu uităm că discutăm despre deceniul al patrulea al secolului trecut!), de aceea, după cum însuși mărturisește, a introdus „câteva obiecte pentru spectatorii care chiar au nevoie de decor”.

Apreciez faptul că regizorul Cristian Ban, în adaptarea  „după” textul lui Thornton Wilder,a păstrat această subliniere privind decorul, urmând totodată „indicațiile” autorului referitoare la mimarea sprijinită de o interesantă și agreabilă complementaritate de sunet. Este bine, din punctul nostru de vedere, că regizorul Cristian Ban nu l-a trădat pe Thornton Wilder, în sensul că a subliniat cu franchețe perioada „reconstituită”, chiar dacă aceasta este diferită de la text la spectacol: 1901-1913 în textul dramaturgului; 1910 până în prezent, în adaptarea semnată de regizorul Cristian Ban. De fapt, Thornton Wilder își considera piesele de teatru ca fiind „cecuri în alb, semnate de regizori și actori”. Să reținem că modernitatea în plan teatrologic a piesei lui Thornton Wilder este esențială iar „liniile” trasate de dramaturg au făcut istorie și continuă să surprindă contemporaneitatea teatrală.

Regizorul Cristian Ban nu a propus o lectură scenică a piesei lui Thornton Wilder prin câteva din „punctele” sale de susținere, mult prea puține, credem, ci a preferat să transleze subiectul, elaborând pe baza consultării unei singure cărți și a unor interviuri (fără să precizeze ale cui și cu cine!) un scenariu, pe care l-am citit cu real interes pentru că regăseam o „felie” din istoria urbei noastre. Nu trebuie să facem eroarea considerând adaptarea semnată de Cristian Ban drept un documentar, o restituire a unor pagini inedite de istorie locală. Dacă totuși regizorul și-a propus acest proiect ambițios, atunci trebuia să fi renunțat la un mod superficial de abordare și trebuia să-și fi motivat, prin argumente solide, opțiunea pentru „reconstituirea” ca scenariu și lectura scenică a devenirii prin timp a urbei noastre, prin trei momente/ani: 1910, 1920, 2017. În plus, gustul discutabil pentru anecdotic a șubrezit spectacolul prin eludarea unei problematici fundamentale invederate de textul lui Thornton Wilder.

Este evident că spectacolul este o provocare pentru actori. Nu le cunosc anturajul dar par a fi din același grup de prieteni și joacă cu vădită plăcere. Cu dezinvoltură. Actorul Ioan Peter realizează, probabil, cel mai bun rol al său de până acum, întruchipându-l pe Regizor (rol interpretat de regretatul mare actor Paul Newman), un rol care presupune calitatea de povestitor dar și pe aceea de personaj (vindea înghețată, oficia căsătorii), impunând flexibilitate și minuțiozitate în abordare. Ioan Peter nu a mai fost tot atât de bun și inspirat în al doilea spectacol dar, probabil, în spectacolele următoare va regăsi „calea” inițială spre personaj. Mi-a plăcut foarte mult scena nunții, gândită de regizor prin efect stroboscop dar, prin insistența asupra ei, a îngroșat neavenit ideea de petrecere, aceeași dintotdeauna, la început sau sfârșit de secol, oricare ar fi acesta!

Familia doctorului Marton și a lăptarului Istvan au pregnanță în spectacol. Angela Petrean Varjasi este o actriță inteligență și cu evident talent, probând în rolul Celiei, soția Doctorului și mama Margaretei, o anume sensibilitate, subtilă și adâncă, mai ales, în dialogul scenic cu Doctorul și cu Margareta, dar și în scena în care își hrănește puișorii!

Actrița Roxana Sabău a avut haz în rolul Lăptăresei, interpretându-l cu un umor de bună calitate. Nu știu ce s-a întâmplat, dar în spectacolul al doilea nu a mai avut strălucirea artistică a celei de la premieră. Soții din spectacol ai celor două actrițe, Ștefan Statnic și Robert Pavicsits, au realizat roluri remarcabile, evoluând cu aplomb și cu umor rafinat în rolurile Doctorului, respectiv al lăptarului Istvan. Actorul Ștefan Statnic a realizat, credem, unul dintre cele mai bune roluri din ultimii ani. Actrița Dorina Daria Peter a fost Maria Braun, o femeie puternică și independentă, care a avut curajul să divorțeze (în primele decenii ale veacului trecut!) pentru că nu își mai iubea soțul, dar care a demonstrat a fi o mamă iubitoare, gândindu-se continuu la fiul său, Eugen, chiar și atunci când cânta în corul Bisericii.

Am crezut întotdeauna în talentul actorului Călin Stanciu dar, din păcate, nu a realizat, până în prezent, un rol mare pe scena arădeană. De această dată, a fost boemul filosof, cârciumar, care visa la început de secol trecut, la un Arad care peste 100 de ani va avea parcări subterane, aeroport internațional, ambarcațiuni pe Mureș și care chiar va deveni Capitală Europeană a Culturii!

Intenționat i-am lăsat, în final, pe cei doi tineri, Margareta și Eugen, care în scenariul elaborat de Cristian Ban, nu mai au greutatea ideatică din textul lui Thornton Wilder. Menționăm faptul că spectacolul, cu aceeași piesă, montată cu succes pe scena unui alt teatru din România, se construiește pe partiturile celor două personaje, ceea ce conduce spre o cu totul altă abordare a textului daramaturgului american.

Actrița Cecilia Donat Lucanu a făcut eforturi evidente de a o întruchipa pe Margareta, cea mai bogată femeie din Aradul rememorat, și cea dintâi care a condus un automobil. Strident dezavantajată fiind de costumele-i imaginate de scenografa Cristina Milea, a evoluat fără a fi credibilă. Și fără anvergură artistică. Prietenul, devenit soț al MargareteiEugen, interpretat de Alex Mărgineanu, a fost inadecvat în spectacol, cu toate că rolul îi permitea vizibilitate artistică. Poate, de vină a fost și faptul că nu a crezut în rolul său și în ideea de cuplu, cu valoare de simbol, alături de Cecilia Donat Lucanu.

Precum se poate lesne observa nu m-am referit la textul lui Cristian Ban despre Arad. L-am citit și l-am urmărit pe scenă, cu mare atenție, deoarece eu însumi am publicat patru cărți la Editura Academiei Române (peste 3000 de pagini) despre Aradul cultural în context transilvănean.

Utilizând, în mod regretabil, o singură carte despre Aradul de altă dată, Cristian Ban a oferit o imagine incompletă și trunchiată despre un oraș care nu a fost „mic mic”, cum subliniază în text, dar nici o metropolă, un oraș, care poate deveni subiectul unui text dramatic, interesant în sine și nu numai ca „adaptare după…”, chiar dacă autorul este un mare dramaturg.

[envira-gallery id=”2317″]