Un spectacol ce trebuie văzut: Săptămâna luminată!

Văd pentru a doua oară spectacolul lui Nicolae-Mihai Brânzeu, după Mihail Săulescu și deslușesc o meditație profundă asupra vieții și morții. O meditație coerentă și unitară, elaborate în detaliu, cu un fin gust al detaliului edificator. În primul moment ești tentat să-ți spui că este prea mult nisip și că acesta este, cu ostentație, covârșitor.

Dincolo și prin scena încadrată de nisipul care devine cadru și personaj deopotrivă, ne apropiem de o simbolistică învederată de mitul iertării de păcate a celor care mor în săptămâna luminată, chiar dacă păcatele lor sunt “multe și grele”. Constantin, un tâlhar violent care dă foc caselor și a omorât o întreagă familie (cinci “suflete nevinovate”) este rănit și se află în “anticamera” morții. Mama lui Constantin conștientizează mărturisirea Bătrânei, un personaj bine construit în spectacol, și anume că fiul ei ar putea primi iertarea păcatelor, dacă moare până la miezul noopții în ultima zi a Săptămânii luminate, pentru că apoi cerurile se închid și judecata este cea omniștiută.

Acest mit devenit story în spectacol este doar un pretext pentru regizor de a elabora un demers artistic alcătuit din secvențe organic legate între ele, care ne induce mereu și mereu ideea morții dar și ideea mântuirii. Aserțiunea “Amintește-ți că vei muri” se întâlnește într-un plan superior cu o alta: “Amintește-ți că poți obține mântuirea” dar în anume condiții. Nu oricând! Și nu fără asumarea unui destin.

Nu cunosc textul lui Mihail Săulescu (de obicei, citesc textul înainte de a scrie o cronică) dar fiind vorba despre o “adaptare după…”, regizorul are meritul de a fi dat consistență dramei mamei, pentru care tâlhar sau nu, criminal sau nu, copilul rămâne tot copilul său și dragostea-i este infinită, inefabilă.

Pentru prima dată într-un rol de compoziție, Carmen Butariu este o Mamă credibilă, care trăiește intens, dramatic chiar, situația funestă în care se află fiul său. Poate, uneori, cu o gestică prea bogată, Carmen Butariu reușește un rol admirabil, interpretat cu credință și cu o disponibilitate pentru varii modalități de expresie, nebănuite de cei mai mulți dintre noi. “Jocul de v-ați ascunselea” cu fiul ei (în spectacol Bolnavul-Marian Parfeni) este un joc grav și tulburător, dincolo de aparența voioșiei. Actorul Marian Parfeni în rolul lui Constantin se zbate continuu între viață și moarte dar, urmând probabil indicațiile regizorului și având el însuși datele personajului, realizează un rol memorabil. Exista mereu pericolul de a-l îngroșa prin tușe mult prea întunecate dar Marian Parfeni, cu foarte puține excepții se menține într-o zonă de autentică „întruchipare” artistică. Mariana Tofan a fost Bătrâna, care-i mărturisește Mamei posibila salvare a fiului ei Constantin de “păcatele multe și grele”, dacă va muri până la miezul nopții, când se va și încheia Săptămâna luminată. Mariana Tofan își elaborează rolul cu austeritate și subtilitate, ferindu-l de capcanele stridențelor și a unui posibil dramatism sforăitor. Să-l reținem și pe Răzvan Oroian (Paznicul).

Regizorul Nicolae-Mihai Brânzeu are meritul de a fi introdus în spectacol două personaje cu greutate: Dansul și Muzica sau Muzica și Dansul; care potențează desfășurarea acestui “story” dar, mai ales, îi conferă un tragism autentic.

Să-i reținem pe Maura Cosma (coregrafie și mișcare scenică) și pe Dan Simion (Muzica), cu sentimentul de a fi izbutit să confere pregnanță și vizibilitate artistică, încadrându-se, prin modalități proprii de exprimare, în spectacolul coerent și unitar al lui Nicolae-Mihai Brânzeu.

Scenografia este remarcabilă, cu mult, cu foarte mult nisip, cu roata vieții, cu cercurile de foc ale Iadului foarte inspirat sugerate, cu o posibilă clepsidră imaginată prin nisipul ce “curge” neîncetat, amintindu-ne “că pământ suntem și în pământ ne vom întoarce”, cu zăbrelele care treptat uniformizează spre finalul vieții, destinul tuturor (“prinț și cerșetor”) și, nu în ultimul rând, cu un desen al costumelor în tonuri sobre, puternic nuanțate.

În concluzie, un spectacol grav, copleșitor, de care avem nevoie, dincolo de actul artistic în sine, spre a ne întoarce la origini și spre a ne redescoperi ca oameni. Cu un destin tragic dar și înălțător. Un spectacol deci, ce trebuie văzut și, credem, planificat mai des, în programul de reprezentații a Teatrului arădean.

 

Lizica Mihuț