Arădeni care nu trebuie uitați: MICHAEL IOVIN

editat de ARQ • 03 Aug 2020 • 0 Comentarii

Nu l-am cunoscut și nici nu am auzit vorbindu-se despre dânsul. L-am descoperit prin postările de pe rețelele de socializare/ ziare online, atrăgându-mi atenția prin comentariile riguroase, bine argumentate și fluent elaborate. Nici nu mă gândeam că autorul lor a emigrat acum 42 de ani în America. Am aflat din comentariile dânsului că este arhitect, că a fost elev al prestigiosului Colegiu „Moise Nicoară”  și apoi, ca student, l-a avut ca profesor pe Miloș Cristea. Este limpede că iubește enorm Aradul, fiind preocupat de prezentul urbei, dar, aproape întotdeauna, cu trimiteri la trecutul acesteia.

M.I.I-am solicitat nu doar un CV, ci și date despre familie și despre devenirea sa de-a lungul anilor. Mi le-a trimis după câteva săptămâni. Înțeleg și motivul. Domnul MICHAEL IOVIN elaborase o Schiță Autobiografică, rememorându-și cu emoție și luciditate: „Genealogia”; „Anii de școală”; „Atmosferă, mentori, semnificații”; „Moise Nicoară”; „Arhitectul Miloș Cristea”; „Puțin despre activitățile extracurriculare”; „Anii de facultate”; „Oradea, 1976-1978”; „Culpabilitățile mele politice”; „Plecarea în exil”; „Roma, orașul etern”; „America” (repere ale schiței sale autobiografice).

Recunosc că am citit, uneori, cu lacrimi în ochi această Schiță Autobiografică, ce poate deveni un film documentar de anvergură, descoperind un OM vertical, cu un destin de excepție. Un OM care a suferit mult pentru convingerile sale politice și religioase, dar nu le-a abandonat nicicând. Un OM care își iubește la fel de mult țara de obârșie (România) și țara de adopție (America). Un OM profund atașat Aradului, locul nașterii, copilăriei și adolescenței, locul în care − citându-l pe Lucian Blaga − „a întrerupt cu viața sa veșnicia”.

Precizez că am fișat cu emoție și responsabilitate Schița Autobiografică a domnului MICHAEL IOVIN, dar m-am hotărât să nu fac o Sinteză a acesteia, ci să vă invit să o citiți în întregime,  cu precizarea că o voi publica și într-o carte, precum anterioarele „profile” ale „Arădenilor, ce nu trebuie uitați”.

Citind Schița Autobiografică a domnului MICHAEL IOVIN veți înțelege că reprezintă pentru noi, toți, o lecție de viață. Un prilej de a reflecta sine ira et studio asupra propriului nostru destin. Un necesar popas spre a gândi/ regândi raportarea noastră la principii și valori. În prezent, avem nevoie, mai mult ca oricând, de modele umane autentice. Să recunoaștem că falsele modele, impostura, duplicitatea, trădările, minciuna, grobianismul sunt, aproape, covârșitoare. De aceea vă invit să citiți Schița Autobiografică a domnului MICHAEL IOVIN cu îndemnul la reflecție și cunoaștere de sine.

Domnul MICHAEL IOVIN nu trebuie, niciodată, uitat. Ci aplaudat cu sinceră deferență.

Lizica Mihuț

 

MICHAEL IOVIN

O SCHIȚA AUTOBIOGRAFICĂ 

NOTĂ: Toate drepturile (Copyright) asupra textului de față sunt rezervate. Dreptul exclusiv de publicare este garantat Doamnei Lizica Mihuț cu încunoștințarea autorului. Orice altă publicare sau reproducere mecanică ori digitală, inclusiv pe rețelele media sociale, necesită permisiunea expresă a autorului.

Orașul Arad este locul în care, cum ar spune Lucian Blaga, am întrerupt cu viața mea o veșnicie. O singularitate cosmică. Locul în care soarele și luna mi-au făcut umbră pe pământ. Totodată, este acel petec de cer pe care fiecare om îl poartă cu sine, oriunde l-ar duce destinul. Când am ajuns în Portland, Oregon, în 1979, am aflat cu uimire că se află deasupra Paralelei 45,  pe aceeași linie cu Aradul și atunci am decis că aici voi rămâne. Aici am și rămas. M-am strămutat doar într-alt fus orar, dar stelele se roteau deasupra mea în aceleași cercuri ca în curtea bunicii. Steaua Polară avea același azimut. Așa am simțit atunci și tot așa simt astăzi.

Genealogie 

Străbunicii  mei au fost cu toții agricultori sau muncitori români arădeni și sunt îngropați în cimitirul dintre cartierele mărginașe Gai și Poltura, care se numea pe vremuri „Pomul Mare”. În Monografia Gaiului de prof. Horia Truță, străbunicul Trifan Iovin este menționat a fi petiționat Primăria, reușind să înființeze cinematograful din Gai, cu scopul de a instrui lucrătorii pământului. Tot el a inițiat Cooperativa Agricultorilor din localitate, care a supraviețuit mulți ani și cu mult folos pentru localnici. Străbunicii pe linie maternă au fost angajați la CFR Arad. Străbunicul, Dimitrie Barbu, a dat Aradului un preot ortodox, care a slujit o viață în comunele județului.

 

Bunicul Mihai Iovin, deși avea un lanț de pământ, a devenit în anii ’30 custodele bibliotecii de la Palatul Cultural, unde a și locuit câțiva ani cu familia. În aceiași ani, a fondat Biserica Baptistă de pe stada principală din Gai, unde a fost diacon până la sfârșitul vieții sale, în 1961. A murit nemângâiat de dorul tatei, despre care nu se știa de trei ani dacă mai trăiește și pe unde, în închisorile României comuniste. Când mi-am luat rămas bun de la el, aveam zece ani. Și-a pus mâna în creștetul meu și el, care pierduse în amarul vremilor cinci din cei zece copii ai săi, iar alți doi i s-au întors invalizi din război, a suspinat: „Miuța meu!” Credea că sunt tata.

Bunica Eva, mamă a zece copii, tatăl meu fiind mezinul, a fost o femeie deosebită, cunoscută și respectată în cartierele învecinate. Avea doar patru clase, dar a fost o autodidactă neobosită, care a negociat cu multele armate trecute prin oraș și prin casa ei, cu fiecare pe limba lor. Vorbea opt-nouă limbi. Până la căsătorie, a lucrat la Moara baronului Neuman, unde s-a dovedit suficient de iscusită, numărând sacii, că să devină secretara personală a baronului. Baronul o îndrăgea într-atât încât, la nunta ei, a trimis o căruță cu șase cai „împănați”. La bătrânețe, când o întrebăm ceva din Biblie, Bunica înșira pe masă una slavonă, una ungurească și una românească, și îmi citea din toate trei. A trăit 91 de ani și am avut privilegiul de a participa la înmormântarea ei, chiar înainte de a fi plecat din țară.

Bunicul Gheorghe Roșu, tatăl mamei mele, a fost un june-prim al Gaiului. Pentru eleganța lui și a soției sale, Buni Clementina, și pentru gusturile sale alese, era cunoscut ca  „Diuca”, o combinație între „duce” și „Dyordye”, în graiul local. Cam în același timp cu bunicul Mia și aproape vizavi de biserica baptistă, s-a numărat printre cei care au pus temelia la Biserica  Ortodoxă. Acolo a slujit drept cantor, cu scaun în strană, alături de trei generații de preoți, Ionescu, Macovei și Vădășan, până la sfârșitul vieții. La funeraliile lui, cortegiul s-a oprit și sicriul a fost purtat în biserică. Dar Diuca a fost întâi de toate un profesionist arădean cunoscut aproape în întreagă țară. A fost mecanic de elită și instructor principal la Depoul CFR Arad, unde a crescut generații de mecanici. A fost mecanicul regilor Carol și Mihai I, între Sinaia și Săvârșin, fiind ospătat la masa lor cu prilejul fiecărei călătorii. Chiar înainte de Al Doilea Război Mondial, a fost trimis la Chișinău, Basarabia, unde a înființat și a instruit o școală de mecanici timp de doi ani. Despre „Domnul Diuca” se vorbea cu respect, el fiind și cel care însoțea preotul la toate înmormântările din parohie. Aducea acasă lumânări groase, învelite în ștergare de pluș. Așa mă ținea Buni curat și îmi făceam lecțiile la lumină, în serile lungi, când se întrerupea curentul.

Domnica, mama mea, una la părinți și frumoasă-n toate cele, a urmat doi ani la școala „Regina Elisabeta” din Chișinău și alți doi la „Carmen Sylva” din Timișoara, unde a fost asuprită de profesoare, fiindcă era cea mai bună elevă. A absolvit Liceul „Ghiba Birta” din Arad. Acolo a fost colegă de bancă cu viitoarea doamnă profesoară Aurelia Popeangă, care mi-a fost și mie profesoară de biologie la „Moise Nicoară”. Prietenia lor a continuat prin corespondență până și după plecarea mamei din țară. Mama a fost și ea o autodidactă. Era în măsură să mă asiste la temele de casă la matematică, gramatică, franceză și latină. Și-a educat și ținut cei patru copii, toți premianți în primele clase, cu o dedicație nemărginită, mai ales în vremurile grele ale absenței tatălui. De la ea am moștenit talentul pentru desen și sămânța credinței mele creștine. A fost o credincioasă pe care mulți o consideră „sfântă”. În SUA, a publicat șase volume de studii biblice personale. După reîntoarcerea tatei, a mai născut un copil, care a trăit doar patru luni, în incubator. Nu l-am văzut niciodată. La înmormântarea lui, am întrebat-o pe mama: „Cum a arătat Paul?” Mi-a răspuns cu seninătate: „Michael, pe fața lui s-au întipărit toate suferințele prin care am trecut noi.” Mama a trecut de 92 de ani și trăiește într-un cămin din Chicago. Vorbim regulat, la telefon, rememorându-ne viață, cu bune și cu rele.

Mihail (Mia) Iovin, tatăl meu, a excelat la înfățișare, la fotbal și, prin excelență, la muzică. La 19 ani, avea faima locală de fi spart plasa porții echipei adverse cu un șut și ca solist și dirijor al corului ortodox din Gai. Apoi s-a botezat la baptiști. A absolvit Liceul Comercial din Arad și a făcut armata în Cetatea Aradului, unde fost înaintat la gradul de sergent. Tot acolo au început și problemele lui cu Securitatea, fiind surprins copiind un manuscris creștin. A fost racolat mai mulți ani spre a deveni informator la biserică și la locul de muncă, Tricoul Roșu, unde era contabil planificator. Nu a acceptat, deși unele manevre au fost ieșite din comun. De exemplu, fost reținut într-o casă conspirativă din Arad timp de trei zile și obligat să declare familiei că fusese într-o „delegație”.  În cartea lui autobiografică, a mărturisit cu amar că fusese prima și ultima dată când a mințit-o pe mama.

Tata a fost arestat în decembrie 1958, după ani de urmărire și imediat după ce, la 7 noiembrie, la petrecerea la gară a armatei sovietice, a fost lovit, fiindcă a refuzat să strige „Trăiască Stalin”, care era mort de cinci ani. Dar bătăile și torturile cele mari abia vor urma. A fost condamnat la 20 de ani pentru „uneltire contra orânduirii socialiste”, deși nu a fost membru în nicio grupare politică sau de rezistență. Dimpotrivă, a fost un patriot înflăcărat. De fapt, el m-a învățat, încă de la cinci ani, „Trei culori” și „Deșteaptă-te, române!”, cântece care pe atunci erau interzise, ca, mai târziu − ce ironie! − să devină, succesiv, imnuri de stat. După șase ani de temniță grea, alternată cu muncă silnică în numeroasele lagare din Delta Dunării și Bărăgan, tata a fost ultimul eliberat de la Jilava, în august 1964, după ce a spălat veceurile închisorii rămasă pustie. Era însă alt om. Chinurile fizice și psihologice, spectrul continuu al morții (a suferit Distrofie de gradul III) și atâtea cadavre, pe care le-a cărat în spate la groapă, îngropându-le pe fiecare noaptea, după ritul lor, au lăsat o amprentă de neșters asupra lui.

Tata și-a dedicat tot restul vieții misiunii creștine, în special cu tinerii, devenind cunoscut și iubit în toată țara. Nu a fost însă reabilitat niciodată. Am reușit să-l aduc în America, în 1981, prin intervenții la Congresul SUA, deși el ceruse pașaport încă din 1978, iar eu nu! În SUA, și-a continuat misiunea creștină, a crescut biserici și a adunat fonduri substanțiale, pe care le-a transmis regulat în țară, personal sau pe anumite filiere, și înainte și după 1989. A publicat o autobiografie amplă, Istoria unui rob al lui Hristos și o carte de cântări proprii, Cântările Biruinței, multe compuse și memorate la închisoare. Astăzi, cântările lui se cântă în bisericile neoprotestante din lumea largă, multe fiind tipărite în cărțile de cult. Cu una dintre ele, „Te adorăm”, s-a  încheiat concertul de Paști de la Ateneul Român, acum doi sau trei ani. Cea mai populară rămâne însă „Ce mare har”. A decedat în 2019, la Chicago, la aproape 94 de ani.

Michael Iovin, la modul indicativ

 M-am născut în iunie 1951, la Maternitatea din Arad. Eram primul din trei frați și o soră, născută după arestarea tatei, toți în viață azi, în SUA. Deceniul era bântuit de epidemii grave (rahitism și poliomielită), sărăcie lucie și multă ură. În iarna cea mai grea a anului 1954, copiii  mureau pe capete de frig, boală și foame. Orașul era înțesat cu soldații și ofițerii ruși din cele trei cazărmi și din Cetate. Erau mereu beți și agresivi. Lumea se temea de ei. Se legau de mama și, odată, au aruncat apă fiartă de vase peste mine. Am locuit într-un apartament cu o singură cameră și bucătărie la etajul unui imobil aflat în imediată proximitate a fabricii de strunguri „Iosif Rangheț”, Abatorul și dosul cazarmei rusești de pe Calea Victoriei. În fața imobilului se afla o uriașă groapă de gunoi a orașului.  Pestilența și vacarmul infernal de zi și noapte, vânătorile frecvente de câini turbați ale hingherilor, cohortele de țigani, scurmând gunoiul, îmi dădeau coșmaruri nesfârșite. Mă trezeam plângând și nu mai puteam adormi decât între cei doi părinți.

Am început  școala în 1958, după ce abia ieșisem din spital și carantină pentru hepatită epidemică. La începutul lui decembrie, în timp ce tata era plecat din oraș, Securitatea ne-a ocupat minuscula locuință timp de trei zile și trei nopți. Noi patru, ei șase, plus toți vizitatorii, rude și prieteni, s-au făcut la un moment dat către 30 de persoane în spațiul acela strâmt. Stăteau toți în arest, pe scânduri întinse de-a lungul pereților, în timp ce agresorii fumau în casa scărilor. O bătrână,  care ne aducea un blid de mămăligă caldă miercurea, a fost agresată și a făcut criză de epilepsie. Nu m-au lăsat să mă duc să-i înștiințez soțul. Mama, însărcinată fiind, a stat cu lămâie la buzele ei și cu ligheanul sub ea o noapte întreagă. Nu m-au lăsat să ies nici la piață decât a doua zi, când frații mei mai mici plângeau de foame. La școală m-au lăsat doar a treia zi, cu condiția să nu vorbesc cu nimeni. Am venit acasă cu o notă de zece. Un ofițer m-a luat în brațe și a început să mă laude și, alternativ, să mă amenințe cu bătaia pentru că mint, că nu e nota mea. Am început să râd și să plâng în același timp, până mi-am pierdut cunoștința. Seara a sosit tata. Percheziție corporală, o mângâiere scurtă pe păr, nici un moment privat cu mama, și dus a fost. Formula lui de câte ori pleca de acasă, pipăindu-și buzunarele, „Batistă, piaptăn, legitimație… bani mai puțini”, a rămas nerostită. Toate acelea erau aruncate pe jos.

Anii de școală

 1958-59: Școala de 8 ani Nr. 5, Arad − învățătoare Maria Purnichescu

1959-62: Școala de 4 ani Nr. 6, Arad-Gai − învățătoare Violetta Tonenchi

1962-66: Școala de 8 ani Nr. 10, Arad-Gai − diriginte Ion Cojocneanu

1966-70: Liceul „Ioan Slavici” („Moise Nicoară”) − diriginți Teofil Mateș, Gligor Grozea

1970-73: Institutul Politehnic Traian Vuia (Secția de Arhitectură), Timișoara

1973-76: Institutul de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București.                          Președinte Comisie Diplomă: Acad. Dr. Prof. Grigore Ionescu

Atmosferă, mentori, semnificații

Clasa întâi a fost ca o trecere cu trenul printr-un tunel. Era chiar tunelul porții școlii de vizavi de Spitalul de Copii, unde zăcusem șase săptămâni într-o boxă de sticlă. Tata, în drum spre birou, m-a lăsat de pe bara bicicletei la poartă. N-am știut cărui grup să mă alătur la festivitatea de deschidere. Curtea mirosea greu a Mureșel, care curgea chiar în spatele ei. Era soare și-mi era frig. A urmat șocul arestării, apoi cel al procesului (februarie), apoi starea prelungită, la Spitalul Matern, a mamei între viață și moarte (mai). Locuiam într-o casă străină. Mă rugăm singur, plângând. Doamna învățătoare mă chema după tablă și mă întreba în șoaptă dacă știu ceva despre tata. Nu știam nimic. Abia vara, când am fost dați afară din apartament și a trebuit să ne mutăm la bunicii din Gai, am fost bucuros că voi intra pentru ultima oară în acel tunel, ca să-mi cer foaia matricolă. Odată cu ea, secretara a scos din dulap o hârtie albastră și o bară de rahat mentolat, învelit în celofan. Pe hârtie era gravat „Diplomă”, numele meu și „Premiul I.”

Cei trei ani următori, la școala elementară de patru ani de pe strada noastră din Gai, Măgurele, au fost și raiul și iadul pe pământ. Eram orfan de tată și declarat de mamă „capul familiei”, în cazul că vom fi deportați, ca atâtea familii cunoscute nouă. Se știa unde e tata și că    sunt „pui de pocăit”. Eram urât și batjocorit de copii și de adulți. Am fost adeseori bătut, pe considerente etnice, religioase sau pur și simplu din invidie. De la școală mergeam direct la coadă la pâine. Am mai trecut printr-un alt episod spitalicesc, cu scarlatină. Clasele erau duble: 1-3 și 2-4, în aceeași sală și cu aceeași învățătoare. Erau clase românești, maghiare și sârbești. Mirosea greu, fiindcă aveam colegi care locuiau la ferma de porci din afara localității și țigani corturari. Mie, ca premiant, îmi revenea sarcina să rămân cu ei în clasă, până își făceau lecțiile.

Dar Dumnezeu era mare și bun. Doamna învățătoare Violetta Tonenchi m-a iubit ca pe copilul dânsei, pe care nu îl avea. M-a ocrotit, a convins-o pe mama să mă lase să fiu făcut pionier și să activez la Casă Pionierilor din oraș, unde am ajuns la panoul de onoare și cu o fotografie în ziarul „Flacăra Roșie”. Etta își trecuse examenele de profesoară de matematică și avea post la Școala de 8 ani Nr. 1 din centru, dar a rămas un an în plus că învățătoare la Gai, venind zilnic din Pârneava, doar ca să nu cad eu pe mâna altcuiva. Am terminat clasa a IV-a fără nicio notă de nouă, fapt unic în analele școlii. Cum să nu-mi fi fost dânsa, a două mea mamă, următorul mentor și model? Am ținut legătura chiar și de aici, din SUA, în scris și prin telefon, până când, în mod tragic, a decedat. Totuși, în absența doamnei, o altă învățătoare mi-a spart obrazul cu inelul din dosul palmei ei, în fața clasei, pentru că nu am ținut liniște absolută în clasă. Iar la parcul din centrul orașului, unde „Moș Gerilă” a dăruit cadouri elevilor fruntași, directoarea mea a trimis o cutie frumos împachetată cu numele meu scris pe ea, dar goală.

Faima mea de la „școala de jos” m-a precedat la „școala de sus” din Gai. Și nu numai a mea, ci și a mamei, „pocăita satului”. Din ajutoarele financiare pe care le primea de la frații ei de credință, ea dăruia unor familii și mai sărace ca noi. Când s-a dus să mă înscrie în clasa a V-a, mama a fost interpelată de directorul școlii. Pe nume Câmpeanu, el ne cunoștea familia. La vremea arestării tatei, fusese împuternicit al cultelor, chiar cel care i-a înmânat  autorizația de întrunire, într-o casă particulară de pe strada Oituz, a grupului „moisist” sub numele de „Creștini după Evanghelie”. Tot el, în preziua arestării grupului, anulase autorizația, fără motiv. Acum  profesor de… caligrafie (sic) și director de școală. A spus mamei că, dacă vrea să fiu înscris la școala lui, ea să scoată litera „c” din numele meu. Mama a refuzat, spunând că așa este în original.  A înjurat, spunând că voi avea de suferit.

Culmea ironiei, în acei ani, nu exista niciun fior național în gândirea politică. România era total dominată de ideologia sovietelor. Eram duși cu forța la școală, în ziua de Paști, să celebrăm tura în jurul pământului a lui Iuri Gagarin, care nu l-a văzut pe Dumnezeu pe acolo. Dar atunci, pronunția numelui Michael coincidea cu pronunția rusească a lui Mikail. Ceea ce dovedește că idioțenia, la fel ca politica, este mereu locală.

Istoria s-a repetat și cu mine, la primărie, 15 ani mai târziu, când m-am dus să obțin certificatul de naștere al fiului meu. Că, dacă nu scot litera „h” din numele Christian, copilul va avea de suferit. Ciudat, de numele său al doilea, Euthuel − o criptogramă inventată de mine să însemne Bun-e-Domnul-Dumnezeu − nu s-au legat. Bineînțeles că am păstrat numele copilului. Nu, nici vorbă să ne fi pregătit sau măcar să fi visat noi la vreo emigrare! Dar când, în 1997, rectorul Universității Vanderbilt a înmânat public diploma de absolvent „Magna Cum Laude” fiului meu și a pronunțat impecabil, ca pe românește, Euthuel (nu „Iutsuil”), mi-au dat lacrimile. Bun e Domnul Dumnezeu!

Suferințele mele la „școala de sus” nu au întârziat mult. La o lună după începerea cursurilor, lipsind un profesor, a intrat în clasă învățătorul Roșu, secretarul de partid pe școală și activist „cultural” în Gai. Avea și el un grup de foști elevi în clasa mea, în care se adunaseră copii de la cele patru școli elementare din zonă. Și-a salutat pe rând favoriții, apoi a întrebat: „Care-i cel mai bun aici?” Colegii mei tăceau. „Ei, care?” Și atunci, unul a zis: „Iovin”.

Care ești ăla, mă?

Eu sunt, am spus, ridicându-mă în picioare.

Și ce note ai tu, mah?

Șase de zece până acum.

Noa, pă dracu! Da’ ce-i tat’tu, mah? (Știa el bine!)

Eu nu am tată, am spus rușinat.

Pă mama dracului! Da ce, pă tine te-o făcut mă-ta sângură?!

Am ieșit din nou premiant cu media cea mai mare din cele trei clase paralele. Au fost discuții, de ce și cum? Peste vară, eu făceam proiecții de diafilme în curtea casei, pentru frații mei. Copiii și vecinii de pe stradă veneau cu scaunele lor până se umplea curtea. Într-o seară, tocmai proiectam diafilmul cu expediția lui Emil Racoviță pe vasul Belgica, prins între ghețurile cercului polar. Brusc, se deschide poarta și apare în ea domnul Tomuș, care îmi era profesor la matematică și fizică, iar soția lui la rusă. Locuiau în Gai. „Ce faceți voi aici?” a strigat. Apoi s-a uitat pe peretele-ecran și a amuțit. La sfârșitul proiecției, a dispărut fără niciun cuvânt. La începutul anului următor, a declarat la Consiliul Pedagogic că Iovin e cel mai bun „fiu al Gaiului”,  că el face culturalizare a maselor.  Și așa am devenit premiant și într-a VI-a.

În clasa a VII-a, a venit o nouă profesoară, de „igienă”. Era soția inspectorului șef din vremea aceea, Berzovan. La prima oră a întrebat: „Cine-i premiantul aici?” S-a uitat lung la mine și a spus: „N-o să mai fii!” Am spus că asta nu se poate, fiindcă eu învăț cel mai bine. M-a luat de urechi, m-a  dus la cancelarie și, pretinzând că i-am răspuns obraznic, a cerut să mi se scadă nota la purtare. Într-adevăr, fără 10 la purtare nu puteam fi premiant. Și așa, la careu, directorul Câmpeanu m-a strigat pe nume, a anunțat media mea generală − cea mai mare pe școală − și apoi… „Premiul II”! Tot el era cel care își scotea scaunul în curte și asista la meciurile de handbal. Eu eram căpitanul echipei școlii și am ajuns în finala pe oraș. Mă aplauda la fiecare gol.

Clasa a VIII-a a fost ca o plimbare prin parc. Se întâmplaseră multe. S-a întors tata. Eliberarea grupului  moisist și a multor intelectuali  a avut un impact deosebit în viața orașului. Ca urmare, în 1965, doar în cele patru biserici baptiste din Arad, s-au botezat peste 100 de persoane de toate vârstele, ceva ce nu se mai întâmplase de mai bine de 20 de ani. La bisericile penticostale, la fel. Printre noii botezați, la vârsta legală de 14 ani, am fost și eu. Totodată, am  devenit obligatoriu și membru UTC, cu carnet roșu în loc de cravată și cu cotizație. „O luptă-i viața, deci te luptă, cu dragoste de ea și dor!” (Vlahuță)

Mentorul meu devenise fotbalistul și viitorul mare arbitru internațional Ioan Igna, recent sărbătorit la Arad ca octogenar. Mi-a fost profesor de chimie și protector la cancelarie. Miercurea de meci, mă scotea de la orele profesoarei de igienă, care încă mă dușmănea, și mă ducea cu el la meci, în automobilul lui decapotabil. De-a lungul Căii Aurel Vlaicu, oamenii din tamvai aplaudau. Cine mai era ca mine? De Crăciun, familia Igna primea în casă grupul meu de colindători. Ne servea cu delicatețuri. Apoi ne înghesuiam în mașinuța lui și, ploaie sau zăpadă, plecam să colindăm altor profesori, ca domnii Motoarcă și Roșculeț de la „Moise Nicoară”.

Problema mea cea mare era însă examenul de admitere la liceu. Toți profesorii care mă iubeau, cunoscându-mi situația politică și religioasă, insistau să mă prezint la unul din liceele de specialitate nou înființate, căci, de la periferie venind, nu aveam nicio șansă la un liceu teoretic și ar fi fost păcat de mine. Dar eu, nu și nu! Eu la „Slavici” mă duc! Ori acolo, ori la școala profesională „Dimitrov”,  unde voia și tatăl meu să mă prezint, spunând că eu de o meserie am nevoie, nu de mai multă carte.

Aveam cunoștința, dorința și credința că voi reuși. O mențiune se cuvine aici pentru mentorul meu spiritual din vremea aceea, care nu mai era tata, ci Pastorul Marțian Cocian de la Biserica Baptistă Nr. 2, Arad-Șega. Dânsul a fost cel care m-a botezat și, peste o decadă, va fi oficiat logodna și cununia mea religioasă. La botez, condiția de a fi aprobat de către împuternicit, pe lângă vârsta legală, era să fii „din familie”. Or, părinții mei fuseseră demult excluși de la baptiști, la ordinul Securității. Și atunci, Rev. Cocian a făcut elogiul public al bunicului meu Mihai, ca pionier creștin și fondator de biserică, la înmormântarea căruia oficiaseră zece pastori. Cu Rev. Cocian, ai cărui trei băieți au absolvit tot la „Moise Nicoară”, m-am rugat în taină pentru reușita mea la examen. Și, sigur că nu puteam decât să reușesc.

„Moise Nicoară”

 Clădirea în sine era magnifică, singura din oraș în care aș fi vrut să-mi petrec anii adolescenței, ca să nu mai vorbesc de aura academică supremă, care strălucea în jurul statuii Alma Mater de pe frontispiciu. Toți prietenii și cunoscuții mei de acolo erau priviți cu respect de toată lumea. Acolo nu mergea cine nu putea intra altundeva. Acolo ajungeau doar cei mai buni. Și, într-o vreme când despre profesori se vorbea de rău, despre cei de la „Moise” se vorbea cu reverență și chiar cu pioșenie.

Am fost repartizat în clasa A, pe care o alegeau profesorii cei mai de elită dintr-o pleiadă eminentă. Triada secției reale Cornea-Mateș-Motoarcă, la care se adăugau Cornel Boșcaiu, Teodor Bellu, Adriana Iercan, Gheorghe Roșculeț, Iulian Toader, Doru Șerban și alții, alcătuiau un colectiv profesoral renumit dar și de temut pentru exigența lor. I-am avut pe toți la clasă și, ca bonus, pe domnul Teofil Mateș ca diriginte.

Sub oblăduirea unor asemenea personalități de răsunet în Aradul de altădată am înmugurit și am înflorit de la un an la altul. Așa cum, la primul meu răspuns din clasa a V-a, profesorul de română și dirigintele meu îmi dăduse aripi, spunând doar atât, „Tu știi gramatică”,  la primul răspuns la fizică, Domnul Mateș mi-a spus, „Tu știi să gândești”. Triplă coincidență, într-un moment foarte dificil de mai târziu, La Institutul „Ion Mincu” din București, eminentul estetician Titus Mocanu mi-a spus, „Tu știi să scrii”. (Încă nu știam că fusese deținut politic, poate chiar „coleg” cu tata.)

Atât mi-a trebuit în lupta cu atâtea nesiguranțe și adversități în cei 18 ani de școală. Dar relația cea mai deosebită în liceu, deși eram la secția reală, am avut-o cu domnul Boșcaiu, profesorul de limba și literatura română. M-a cucerit prin ținută, sensibilitate, blandețe, profesionalism și un sens patriotic profund, altfel de cum se afișa pe atunci. Deși citisem foarte mult în copilărie, dânsul mi-a insuflat dragostea pentru literatura clasică. Mi-a fost model și mentor, cel care mi-a spus, într-o convorbire particulară, să nu fac prostia să mă duc altundeva decât la arhitectură. La bacalaureat, după proba de română, m-a oprit pe scări profesorul  Bica, de rusă, pe care eu nu l-am avut niciodată: „Tu ești Iovin, da? Felicitări! Meritai nota 11, câte pagini ai scris!”

Pe parcursul celor patru ani, am devenit membru al formației de muzică clasică a școlii, care  a cucerit trei premii întâi pe țară și a concertat la Opera Română. Am fost cel care îngrijea, scria și ilustra noua ediție a revistei „Laboremus”. Eram cel care o ducea la tipografie. Am fost activ  în cenaclul literar și am organizat o expoziție personală de artă vizitată seară de seară de cei ieșiți la promenadă pe mal.

Deși înclinat literar și artistic, am terminat al treilea în clasa a XII-a reală. Cu ocazia vizitării expoziției mele, pictorul și scenograful Sever Frențiu a scris în caietul de onoare și a vrut  mă cunoască. Mă primea în vizite regulate la studioul artiștilor plastici de la Pădurice și în    apartamentul său din Palatul Bohuș, unde făcea critica lucrărilor mele. M-a dus de multe ori și la teatru. Totodată, ca tânăr creștin, aveam obiceiul de a vizita Spitalul Mare în fiecare joi și duminecă și a oferi mici atenții și cuvinte de încurajare bolnavilor fără vizitatori. Acolo l-am întâlnit pe graficianul Ion Cott, profesor la Școala Populară de Artă, unde mă primea la sesiuni de crochiuri cu ușile închise, deși nu eram elev al școlii. Împreună cu soția sa, graficiana Lia Cott, mă primeau și la studioul lor de la Pădurice, unde i-am cunoscut și pe sculptorii Tolan și Brudașcu.

Efervescența culturală din anii aceia era debordantă, în ciudă presiunilor politice și a disciplinei strict aplicate pe line UTC în școlile din oraș. Vizionam toate piesele de teatru și filmele artistice, audiam toate concertele Filarmonicii, mă opream săptămânal la muzeu. Prin vizite și distracții adolescentine la domiciliul colegilor, am avut onoarea să-i întâlnesc și pe părinții lor, personalități marcante ale orașului, ca doctorul Caracioni, doctorul Lupaș, dirijorul Brânzeu și alții. Aradul era o comunitate cultural-artistică în intimă comuniune, la care m-am simțit părtaș. Elita culturală se bucura de respect maxim și, prin contact, am dobândit o mare încredere de sine.

Comuniunea arădenilor de atunci nu era doar una cultural-artistică și spirituală, ci și una a omeniei. Într-o noapte din 1971, pe când eram deja student, l-am dus pe tata de urgență la spital. Avea apendicită perforată, dar a fost incorect diagnosticat de medicul de gardă și internat la secția de urologie a domnului Dr. Caracioni, tatăl fostului meu coleg de clasă. În zorii zilei următoare, duminică, situația tatei s-a înrăutățit alarmant. Am fugit și am bătut la poarta casei Caracioni. Dânsul m-a recunoscut, și-a aruncat pardesiul pe umeri, un fular lung la gât și o pălărie cu boruri lărgi pe cap și a venit cu mine pe jos la spital, de parcă eram fiul său. L-a diagnosticat imediat și corect pe tata, l-a trimis la operație și, asfel, l-a salvat de septicemie.

În același an, Buni Mea Clementina se afla într-o stare precară, internată la spitalul TBC, al cărui director era Dr. Lupaș, tatăl altei colege de liceu în casa căreia petrecusem. Buni voia acasă. Am bătut la ușă biroului directorului, care mi-a spus: „Ar trebui să o las acasă. Hidrazida o poate lua și acolo. Dar starea ei psihică mă face să o țin aici, unde e mai bine pentru ea. Du-o la o vizită acasă și adu-o înapoi.” Așa am făcut.

Arhitectul  Miloș Cristea 

Marele iubitor și iubit al Aradului pregătea câțiva elevi din oraș și din județ pentru arhitectură căci, la examenul de admitere, se cereau cunoștințe de geometrie și desen care nu se predau în liceu. Eu nu eram printre ei, dar am intrat în contact printr-o colegă, fiica doctorilor Săcui, domnul radiolog și doamna pediatră. Miloș a fost un om chipeș, cu ținută lejera și mișcări fluide, mereu preocupat cu ceva, fără să dea impresia seriozității sale, chiar și atunci când își plimba copilașii în cărucior pe mal. Avea un grai molcom și o atenție deosebită la detalii. Au reușit la arhitectură toți cei pregătiți de dânsul, plus eu, ceea ce l-a impresionat și m-a adoptat imediat în „familie”. Ne primea acasă, ne arăta planșele sale, ne scotea pe balconul său de la etajul 10, Libelula, și ne vorbea cu gesturi largi despre oraș. Apoi, ne lua la plimbare și ne oferea tururi private în clădiri altfel inaccesibile nouă, ca Turnul de Apă și noul hotel Astoria. Pe malul Mureșului, chiar după inundație, ne arata ce și cum va trebui reamenajat.

La facultatea din Timișoara, Miloș ne-a predat urbanismul și făcea parte din colectivul de atelier proiectare și studiul formei. Și-a tratat studenții cu respect, demnitate, întotdeauna calm, niciodată supărat. Făcea corectura la proiecte cu sugestii, nu cu observații critice. Dar pe noi, arădenii lui, ne-a tratat mereu cu un plus de afecțiune. Îmi aduc aminte de un examen la urbanism, prin anul doi. Am intrat împreună cu o colegă din Timișoara, ne-am tras biletele și am făcut notițe. Fata și-a recitat subiectul din curs, pe dinafară. I-a scris nota 10 și i-a dat drumul. Și-a dat scaunul pe spate, și-a încrucișat brațele și mi-a spus: „Acuma, Mishele, hai să discutăm noi doi urbanism.” Nici măcar nu m-a întrebat ce subiect aveam pe bilet.

Puțin despre activități extracuriculare 

Tot în anii de liceu, am cutreierat mult dealurile de pe valea Crișului Alb cu un mic grup muzical din care făceau parte și fiii Rev. Cocian, toți trei elevi la „Moise”. Duminicile, prezentam cântece și scurte vorbiri în fața unor biserici arhipline, iar peste săptămână instruiam copiii din sate într-ale muzicii. Îmi amintesc că odată, pe când ne întorceam spre Arad cu un autobus RATA, câțiva pasageri ne-au rugat să cântăm. Am cântat până când vestea a mers înaintea noastră și, pe la Sântana, un milițian ne-a dat jos și ne-a dus la secție. Zicea că trebuie să îi spunem tot ce știm despre uciderea unui om din zonă, insinuând că el știe că noi știm ceva. „Este cea mai mare crimă din istorie”, am răspuns eu. „Numele lui este Isus Hristos!” Plutonierul ne-a lăsat imediat să plecăm, cu condiția să nu mai apărem pe acolo. Am sărit într-un tren marfar, ne-am ascuns într-o cabină de frânar, legând ușile cu corzi de chitară, și am ajuns acasă noaptea târziu, înfrigurați. Bineînțeles, faptele s-au aflat la școală și am fost aspru criticați pe linie UTC.

Anii de facultate

Reușita absolvenților la examenul de admitere în învățământul superior era țelul și mândria liceului. An de an mergea vestea prin oraș câți au intrat din prima, mereu în jur de 85-90%. Fără îndoială, aveam fluturi în stomac, dar nu atât cu privire la pregătirea mea. Mă ajutase și mă încurajase mult și Domnul Prof. Iulian Toader. Deși nu mai preda desenul la clasă de doi ani, îmi dădea cheia de la atelierul său din holul liceului, unde făceam în secret studii după modelele de ipsos. Seara, venea benevol și îmi făcea critica lucrărilor.

Firește, mă îngrijorau incertitudinile politice. Multe facultăți cereau referințe politice despre candidați. Eu nu am spus nimănui că mă voi prezența la arhitectură, ziceam că voi merge la arte plastice, la ziaristică sau la psihologie. Nu m-am prezentat însă nicăieri în sesiunea din vară, ci am plecat într-o misiune pe Valea Crișului Alb. La arhitectură, examenul s-a dat în toamnă. Acolo m-am prezentat, oarecum incognito.

Am apărut la Timișoara cu o trusă Grafos cu opt penițe, împrumutată, și cu compasul mamei din liceu. Fluturii mei s-au făcut însă viespi când am aflat că s-au înscris peste 500 de candidați pentru numai 50 de locuri. La miezul nopții dinaintea examenului eliminatoriu la desen tehnic, toți băieții trăncăneau în baie, lustruindu-și trusele cu 64 de penițe și compasuri de care eu nici nu mai văzusem. M-am retras singur în dormitor și am deschis Biblia la întâmplare. Am citit doar atât, un rând din cartea Isaia: „Nu te teme. Eu te iau de mâna dreaptă…” Mi-a fost de-ajuns! S-au ocupat doar 30 din cele 50 de locuri. Eu eram binișor deasupra liniei roșii de pe listă, în timp ce primul și ultimul loc erau ocupate de două fete, tot de la „Slavici”.

Primul an a fost foarte greu. Pe de o parte, majoritatea colegilor intrați în a două sesiune veneau din București și făcuseră deja un an sau doi de școală tehnică, iar noi, „bobocii”, trebuia să ținem pasul cu ei. Pe de cealaltă parte, programa teoretică era similară cu a tuturor facultăților, cu două sesiuni a câte cinci examene pe an, dar noi aveam programul dublat cu orele de atelier și  proiectare. Am muncit pe brânci, zi și noapte. Recordul meu de ore nedormite a fost de 74 de ore, după care am urcat și am aiurat zgomotos, la miezul nopții, pe scenă teatrului de vară din Parcul Rozelor. Atunci, rectorul Anton, care locuia vizavi și pe care l-am trezit, a chemat miliția. Am fost escortați la cămin, când s-a aflat că fiica rectorului era colega noastră. Eram atat de obosiți încât, într-o altă noapte, un coleg fumător, vrând să-și pună rapidograful pe planșetă și să scuipe pe geamul deschis, și-a aruncat unealta de la etajul cinci și a scuipat pe planșetă.

Următorii doi ani au fost mult mai relaxați. Am inițiat chiar o echipă de teatru și am compus în grup o piesă experimentală, cu care am luat locul doi pe țară, la festivalul studențesc. Eu am preluat ziarul studenților politehniști, devenind redactor șef adjunct, și l-am transformat într-o revistă de cultură. Îl duceam noaptea la tipografie, îl paginam cu matrițerul și mă războiam cu cenzorul. Revista „Micron” a fost dată ca exemplu celorlalți redactori timișoreni de către însuși Ion Iliescu, vicele responsabil pe atunci cu cultura în Timiș. „Așa să le faceți și voi”, le-a spus.

Realizarea aceea mi-a adus și căderea. Peste două zile am fost somat să intru în partid. Am refuzat. Am fost dat afară de la revistă, pentru o simplă propoziție. „Miorița behăie nemulsă”, scrisesem în medalionul meu de pe pagină întâi, intitulat „Memorie naivă”. Mi s-a interzis să mai public ceva și am fost amenințat că nu voi mai avea cămin, cantină, bursă și că nici nu voi merge la București! Totuși, protejat de profesorii mei arhitecți, în frunte cu Miloș Cristea, am terminat anul III al treilea în promoție. Dar mai era și proiectul de diplomă. Sigur că nu eram singurul într-o situație politică delicată. Mai erau și alții, la Timișoara, Cluj, Iași și București. Și cum numai primii 40% din fiecare oraș erau admiși la București, în anul IV, selecția politică devenise imperativă. (Aveam colegi de an pe fata ministrului de interne, fata ministrului culturii, băiatul arhitectului șef al capitalei, fiica Ecaterinei Oproiu, autoarea piesei de succes „Turnul Eifel”, și o seamă de odrasle ale mai marilor de prin județe.) A venit un ordin special. Nota la diplomă va conta jumătate din notă finală, adică se va aduna cu media pe trei  ani și se va împarți la doi. Practic, oricine putea fi astfel promovat sau eliminat, cu o singură notă. Și atunci, arhitecții noștri au venit cu o contramăsură, hotărâtă în secret.Toate cele 50 de proiecte de diplomă de la Timișoara au primit nota zece! Ca atare, diploma nu a mai contat în clasificare. Miloș Cristea m-a întâmpinat pe hol cu un zâmbet larg și pe deplin satisfăcut: „Ți-ai făcut bagajele, Mishele? Tu pleci la București!”

Cei trei ani în capitală i-am petrecut îmbogățindu-mă cultural, fugind de la orele de atelier la prelegerile săptămânale ale muzicologului George Bălan de la Ateneu (până nu au fost interzise), vizionând specatacole de teatru cu duiumul (pe atunci, rezistența culturală se manifesta efervescent pe scenele teatrelor din capitală), participând la concerte și lansări de carte. I-am cunoscut pe Nichita Stănescu, Ana Blandiana și m-am întâlnit în biroul său din Casa Scânteii și cu Adrian Păunescu. Am cunoscut-o, la redacția revistei studențești „Amfiteatru” și pe soția lui, poeta Constanța Buzea. Atâta doar că, și ei aflându-se sub ochiul atent al cenzurii, producțiile mele literare nu le erau convenabile.

La facultate, m-am menținut la un nivel mediocru în proiectare, care cerea cele mai multe ore de lucru, și cu note mari la examene, unde îmi era mai ușor să improvizez. Am refzat încă o dată să întru în PCR. S-a hotărât atunci să nu ajung în anul de diplomă. Am ajuns ca prin minune și cu ajutorul unui șiretlic (am predat proiectul cheie în formă de colaj, ca să nu mi se recunoască mâna, în timp ce numele erau sigilate până după judecată). Dar nu trebuia să trec proiectul de diplomă, mai ales că tocmai se născuse fiul meu și am lipsit primele patru din cele șase luni alocate.

Elaborarea proiectului de diplomă a fost, iertată fie-mi comparația, grea ca o naștere. Tema trebuia să fie a unui proiect real, pe un teren real și cu posibilitatea de a fi construit. Mi-am ales „Primărie la Hunedoara”, temă în curs de studiu de fezabilitate în oraș, din două motive: (1) era o temă politică, ceea ce credeam că mă va ajuta; (2) lucram deja cu frații baptiști din oraș la extinderea localului lor, iar ei au insistat să îmi plătească munca și deplasările la fața locului. Am dezvoltat proiectul în secret, fără nicio corectură. Nici nu mi-am cunoscut îndrumătorul. Ultima oară am dormit cu trei zile înainte de predare. Patru ore. Atunci am avut un vis în care se făcea că mă aflam sub o boltă de verdeață, la marginea unui râu cristalin, sclipind în asfințit. Pescuiam și am prins trei păstrăvi, deși eu nu mai văzusem păstrăvi în viața mea, doar în filmul Reconstituirea. Visul acela mi-a dat o vigoare inexplicabilă, cât să isprăvesc și să predau proiectul fără a mai dormi, decât o ațipeală pe podeaua atelierului.

La susținerea publică a proiectului meu de diplomă, sala era plină, ca de obicei. Se aflau acolo somități mai mult sau mai puțin recunoscute. Fără știrea mea, era acolo și tata, care venise peste noapte de la Arad. Am întins 20 de planșe pe panoul de la un perete la altul și o machetă pe măsuța din fața lor. Am început să vorbesc. Atunci a intrat rectorul Cezar Lăzărescu, devenit deja arhitectul personal al lui Ceaușescu, în fruntea unei suite de partid. Trăgea de zor din pipa lui în formă de S, afumându-mi desenele. Că nu așa se face una-alta. S-a legat mai ales de balconul prezidențial pe care, zicea, l-am tratat fără respectul cuvenit. Am încercat să-mi explic ideea, când președintele comisiei, Grigore Ionescu, academician, doctor, profesor și cel mai prestigios istoric al arhitecturii românești, s-a ridicat de la masă și s-a oprit în spatele meu, prefăcându-se că vrea să vadă despre ce este vorba. M-a tras ușor de mânecă și mi-a șoptit discret: „Taci din gură!” Când să iasă politrucii, secretarul de partid s-a întors din ușă și a strigăt peste capetele tuturor: „Să știi că în chestia cu balconul nu ai convins pe nimeni!” Dar la recepția la care s-au anunțat rezultatele, nota mea a fost totuși 8. Domnul Grigore Ionescu m-a felicitat și mi-a spus de față cu tatăl  meu: „Ai fi meritat mai mult, dar numai atât s-a putut. Ești însă arhitect. Ai un viitor. Dar trezește-te, băiete!” Ce altceva mă putea face mai fericit când am avut o mână de colegi, dintre cei 110 absolvenți, ale căror proiecte chiar au fost respinse?

M-am trezit într-adevăr într-un alt scandal, la repartizarea posturilor, o altă mascaradă. Un coleg, care era în urma mea, a făcut o scenă turbulentă, pretinzând că postul pe care mi l-am ales eu i s-ar fi cuvenit lui. Era un provocator. Orice alt post aș fi ales, făcea la fel. Am ales singurul post de profesor, la Liceul Special cu program de arhitectură din Oradea. În miezul disputei, că ba căsătoriți amândoi, ba cu copil mic amândoi, ba că eu nu sunt din Oradea și el este, mi-am aruncat buletinul în fața prorectorului Benedek, care prezida, spunând că refuz orice alt post. Atunci, o voce a anunțat la unul din radiourile speciale instalate de-a lungul catedrei din amfiteatru: „Bihorul îl alege pe Iovin.” Era, după cum voi fi aflat mai târziu, când l-am întâlnit în foișorul sau din curtea securității, chiar vocea șefului Securității din Oradea.

 Oradea, 1976-78 

Am predat cu normă întreagă teoria arhitecturii, istoria arhitecturii, urbanism și proiectare la două clase paralele, unor elevi cu doar cinci-șase ani mai tineri ca mine. Eram căsătorit și aveam un băiat nou născut. Soția mea era încă studentă la Universitatea Timișoara. Eu jucam fotbal și tenis cu elevii mei, participam la reuniunile lor și îi primeam acasă. Sunt încă în legătură cu unii dintre ei. Acum doi ani, o fostă elevă mi-a scris pe Facebook: „Domnului profesor, cu dragoste, și celui mai bun diriginte pe care ni l-a dat Dumnezeu!” Un prim succes a fost când, o elevă de-a mea a câștigat premiul I la Olimpiada Națională de Arhitectură, ținută în 1977, la Târgu Mureș. Culmea ironiei, la întâlnirea din 2012 cu foștii mei elevi, eleva, astăzi soția unui binecunoscut politician, mi-a mărturisit că a câștigat făcând exact opusul a ceea ce i-am sugerat eu. Pentru mine, a rămas dovada modului obiectiv în care mi-am educat elevii. Toți cei care au dat examen de admitere la arhitectură au reușit. Mulți au intrat la facultăți de construcții. Știu despre unii care au firme de succes în țara și în străinătate. Atât am reușit în cei doi ani de profesorat.

În cei doi ani, nu am avut nicio inspecție și nicio oră deschisă la clasă, deși nu aveam studii pedagogice. Îmi dădusem însă seama de timpuriu că eram ascultat prin interfon. Mi-au fost instalate microfoane și în apartament. Am fost pândit de informatori, care au încercat să pună mâna pe manuscrisele și scrisorile mele. (În cele din urmă, înainte de plecare, le-am ars, noaptea, în cimitirul „Rogerius”, lângă mormântul lui Iosif Vulcan, cel care l-a publicat primul pe Mihai Eminescu, în revistă „Familia”.) Am fost provocat la întâlniri amoroase de colege profesoare. Am primit în cancelarie scrisori anonime de la eleve. Dar nu mi s-a putut imputa sau înscena nimic. Atunci, mi-au inundat apartamentul cu apă până la glezne, scursă prin găurile din pereții prefabricați de la etajul superior. Puteam fi electrocutat. Soției, care venea acasă doar în weekenduri și vacanțe, i s-a înscenat o tentativă de viol, cu cuțitul la gâtul copilașului din cărucior. Miliția a refuzat să mă ajute, deși eu l-am identificat pe făptaș. Au spus că îl arestează dar va trebui ca eu „să-i sparg coaiele” în beciul lor. Nu, merci! Soția a mai primit și un cucui stând la coadă la pui. Pe mine m-au angajat doi directori și un inspector să le fac proiecte de vile. Mi-au oferit mită, dar nu am luat mai mult decât cerusem. Atunci, inspectorul a refuzat să mă mai plătească desi, zicea, are banii in buzunar.

În sfârșit, Securitatea m-a surprins ascultând la Europa Liberă interviul în direct al lui N. Ceaușescu la televiziunea americană ABC. Eram în studioul meu din incinta liceului. Era seara târziu și mai erau de față doi elevi. Tatăl unuia era milițian, iar al celuilalt, ofițer militar. I-au silit să semneze declarații false despre mine. (Băieții mi-au bătut noaptea la geam și și-au cerut iertare.) Anchetarea cu presiuni și amenințări asupra mea la sediul Securității a durat două săptămâni, uneori peste douăsprezece ore pe zi, fără mâncare și apă. Am refuzat să semnez declarațiile pe care le voiau. Acuza era că am făcut propagandă fascistă, postul de radio E.L. aflându-se în RFG. Codul Penal prevedea o pedeapsă de zece ani. Dar ei au spus: „Nu mai vrem martiri ca tatăl tău! Pleacă!” Am cerut pașaport. „Noi nu dăm pașapoarte!” La comisia de  pașapoarte am fost respins. Totuși, am obținut pașapoartele în timp record, doar patru luni, în timp ce alții așteptau de cinci-zece ani. A trebuit însă să vând tot ce aveam, lucruri de valoare, pianul Stainway și setul de zece covoare persane ale soției, 2000 de volume de cărți, cristale, toate ca să rambrsez costul studiilor „gratuite” ale soției și ale mele și să fac față celorlalte cheltuieli exorbitante în vederea obținerii pașapoartelor. Căpitanul de miliție, care mi-a înmânat într-un sfârșit pașapoartele, mi-a spus cu glas mieros: „Când vei avea dorința și putința, mai vino și vizitează-ne. Dar ai grijă ce spui, căci brațul nostru te va ajunge oriunde!”

Ca să mai câștig ceva, în așteptarea documentelor, căci nu mai eram salariat, începusem să pictez febril în ulei. Hazliu de tot, veneau la mine, pe furiș, foștii colegi profesori și mi le cumpărau, încă neuscate. Îmi lăsau pe masă plicul cu salariul lor întreg. Ziceau că, dacă costă mai mult, mai aduc bani. I-am întrebat de ce le vor, că nu au nicio valoare. „Fiindcă vei fi celebru în Apus și atunci vor avea valoare”, mi-a răspuns unul, care a devenit ulterior directorul liceului. Numai că eu nu am devenit faimos. Și nici ei. Pe directorul liceului, care mi-a dat o palmă, strigând că nu voi pleca niciodată, l-a omorât o mașină pe când traversa strada citind ziarul.

„Culpabilitățile” mele politice:

 Tatăl, fost deținut politic, condamnat la 20 de ani de muncă cu degradare civică pe viață. A executat șase ani în perioada anilor mei de școală generală.

  • În clasa a XI-a am refuzat să mă dezic de religie și de părinți și să mă transfer de la „Moise Nicoară” la un liceu militar, probabil la Câmpulung Moldovenesc.
  • În același an, am refuzat la Comisariatul Militar Arad să renunț la a fi membru activ al bisericii baptiste din care făceam parte.
  • În anul III de facultate la Timișoara, am refuzat să ader la partidul comunist. Am refuzat din nou, la București.
  • În timp ce eram profesor la Oradea, am ascultat interviul lui Nicloae Ceaușescu la postul de radio E.L., împreună cu doi elevi. Interviul a fost publicat a doua zi, pe prima pagină a ziarelor românești, redus la jumătate și excluzând partea cu drepturile omului.
  • În urma anchetei securității din Oradea, pe dosarul meu a fost scris: „Influență negativă asupra tineretului. Dușman potențial al poporului.”

O observație: dincolo de cele zece premii școlare și multe alte diplome personale la concursuri și spartachiade, am fost factor activ în obținerea a cinci premii naționale în trei orașe diferite, ca elev, student și profesor. Majoritatea elevilor mei s-au realizat profesional, mulți obținând rezultate remarcabile. Atunci, pe ce temei am putut fi eu declarat „dușman potențial” al poporului român, cu „influență negativă asupra tineretului”? Cine era dușmanul real?

Plecarea în exil

 Ne-am mutat de la Oradea înapoi la Arad în septembrie, la mama soției, și am început navetele la București. Alte șicane costisitoare. Interviuri nesfârșite la ambasade, negocieri pentru vize și altele. Am plecat, în sfârșit, de la Arad, în a treia noapte de Crăciun, 1978, după trei nopți de colindat și de rămas bun pe la rude, frați, prieteni și vecini. Am plecat pe jos, direct de la Biserica Baptistă Șega, unde ținusem o cuvântare de adio despre văduva care a dat la Templu doi bănuți, tot ce avea! Mi s-a spus recent, de către mai mulți, că parcă aud și acum bănuții văduvei rostogolindu-se în visteria templului.

O mulțime s-a încolonat în spatele nostru și am umblat pe Calea Aurel Vlaicu spre gară, cântând colinzi de Crăciun. În spatele cortegiului, câteva mașini duceau tot bagajul nostru − trei geamantane, al meu plin cu dicționare (DEX, Larousse, Român-Englez) și manuale de limbă engleză, și o cutie cu bretele, în care se afla așternutul de pat și trei pături din păr de cămilă. Am fost sfătuiți să le luăm cu noi, în caz că va trebui să dormim prin ganguri și pe sub poduri. La peron, ne așteptau mulți alții de la celelalte biserici din oraș. Cântau fără întrerupere. De la fereastra vagonului, am văzut agenți legitimându-i și îndepărtându-i pe cei ce inițiau cântările. Ultimele mele cuvinte au fost: „Slăvit să fie Dumnezeu!” Și toată lumea a răspuns: „Amin!” Dar, pe când trenul ieșea din gară, m-am uitat după mama și, cu vântul în gură am strigat: „Mamă!” Nu știam dacă am să o mai văd vreodată, dar nu am plâns. Nici nu am dormit în tren toată noaptea. Coborând însă pe peronul Gării de Nord din Bucuresti, mă usturau insa multe. M-am frecat la ochi, și, atunci, au căzut pe ciment două boabe mari de sare, lacrimi uscate, cei „doi bănuți” de argint pe care îi mai aveam și pe care i-am lăsat în patria natală de care eram văduvit, exact așa cum predicasem.

La București, am fost urmăriți pas cu pas. Am avut curajul să ieșim de la hotelul Union doar pentru a cumpăra o franzelă. Băiețelul meu de doi ani și ceva, îndărătnic, ar fi vrut să se mai plimbe. Încordat cum eram, l-am plesnit și i-a țâșnit sângele pe nas. Nu am să-mi iert niciodată izbucnirea aceea!

La aeroporul Otopeni, soția și copilul au trecut de punctul de control. Eu am fost oprit. „Aveți o bombă în geamantan”, mi-a spus un soldat. M-am îngrozit! Oare mi-au plantat-o în timp ce noi cumpăram franzela? Dar geamantanul stătea frumos între mine și ei. M-am liniștit. „Păi, dezamorsați-o”, le-am spus. A apărut un ofițer, care a spus că pot fi bateriile de la casetofon. „Luați casetofonul”, le-am spus. Era unul ieftin, polonez. Nu i-a interesat. Am trecut. La  punctul vamal, că dacă mai am ceva de declarat. Nu! Ce era să declar? În fundul dublu al unei cutii de bomboane fondante, aveam procesul-verbal al procesului lui tata, transcris pe foiță, o noapte întreagă, de un prieten al familiei. Iar în călcâiul pantofului strecurasem două sute de lei. Atât! „Ceasuri aveți?” Le-am arătat ceasul de mână, Slava. Nu i-a interesat. În buzunarul de la vestă aveam însă ceasul Doxa, vechi de un secol, al străbunicului meu. Nu l-au detectat. În fine, la punctul de îmbarcare: „Bani mai aveți?” Nu! „Păi, greutatea bagajului întrece limita regulamentară. Mai costă 600 de lei.” Să ia alimentele, le-am zis, să ia sticla de țuică. Nu le-au vrut. M-am întors la frânghia despărțitoare și tata mi-a dat banii de tren spre Arad pentru el și mama soacră. S-au împrumutat de la prieteni din București ca să facă drumul înapoi. Și tot atunci, femeia vameșă, a furat din buzunarul fiului meu o monedă de 5 lei, strecurată ca memento de bunica lui.

ROMA, orașul etern

Pe Otopeni, crivățul mătura zăpada. Abia când avionul trecea peste Munții Banatului, de un gri întunecat încrustat cu gheață, am început să lăcrimez. Apoi am văzut cer senin și un șir de măslini verzi fugindu-mi pe dinaintea ochilor. Roma, aeroportul Leonardo da Vinci! „Free at last!” cum a exlamat Martin Luther King în celebra sa cuvântare, I have a dream.

Cei 200 de lei din călcâi, schimbați la cămătarii din gara Termini, ne-au ajuns de un pui la rotisor, o pungă de alune prăjite și un litru de coca-cola. Așa am sărbătorit revelionul, singuri, cu gândul la toți cei dragi și la bunătățile lăsate pe masa de acasă. În dimineața de Anul Nou 1979, localnici, emigranți și pelerini, am mărșăluit, în cohorte lungi și late cât strada, spre Vatican. Nori răzleți de lână albă se încâlceau în turle, ca niște oi în pășunile raiului. „Astăzi, toți suntem catolici”, a strigat cineva. Eu, nu! Eu sunt ortodox și baptist!

În Piața Sfântul Petru se adunase o mulțime de aproape o jumătate de milion. Fiecare națiune catolică avea un carou trasat pe pavaj, cu numele țării ei. România nu avea. Nici nu aș fi vrut. Eu abia apucam să intru în Catedrala Lumii. Am recunoscut basorelieful lui Boromini din ușă. Cunoșteam mozaicul pardoselii. Știam exact unde se află sculptură Pieta a lui Michelangelo. Acolo, sub mărețul baldachin de bronz al lui Bernini, noul papă Jean Paul II a ținut prima sa slujbă de Anul Nou. La sfârșitul slujbei, pe când se îndrepta spre ieșire cu cortegiul sau de cardinali, l-a zărit pe fiul meu, care-mi stătea în spinare, îmbrăcat într-un sfetăraș tricolor. Papa, recunoscând culorile, a făcut o piruetă și a venit direct la noi. A scuturat genunchiul copilului, a dat mâna cu soția și mi-a făcut semnul crucii. Atunci am știut că totul va fi bine; că nu vom dormi pe sub poduri; că noi nu mergem în exil în Egipt, ci spre o țară a făgăduinței.

Cele trei luni cât am mai stat la Roma au fost un film de artă de lung metraj. Am tocit toate cele trei perechi de pantofi de piele cu care plecasem din țară. Cu fiecare pas, călacam parcă pe unul din miile de diapozitive din care învățasem istoria și arta cetății eterne, de la catacombe la Columna lui Traian, de la Colosseum la monumentul lui Vittorio Emanuel, de la Piazza Navona la Fontana Trevi, pe vremea când nici nu visam că voi apuca vreodată să le trăiesc pe viu. Dar și feeriile au un sfârșit, adică un alt început.

AMERICA

Un tărâm nesfârșit. Oricât l-ar străbate cineva, nu îi va cunoaște intimitatea, decât dacă prinde rădăcini aici, unde totul începe de la firul ierbii. Am zburat odată cu soarele, ziua cea mai lungă a vieții mele, întinerind câteva ore. Nu am avut șansa să acostăm lângă Statuia Libertății, la poarta la care atâtea milioane de înaintași și-au lăsat nevoile și necazul, intrând în țara făgăduinței lor. Am aterizat la noua „poartă”, La Guardia, fredonând o temă din Simfonia a IX-a de Dvorjac, Din Lumea Nouă, pe care o știam de la profesorul Doru Șerban, din clasă a IX-a. Cei 400 de pasageri aplaudau frenetic. Ne-a întâmpinat o agentă a organizației WCC (World Council of Curches), care ne-a ajutat cu formalitățile vamale și ne-a dăruit o bancnotă de $20. Apoi  a dispărut la bar, de unde revenit bine dispusă doar ca să ne conducă la avionul spre Chicago, destinația noastră. (Am aflat ulterior că ar fi trebuit ne dea $20 de persoană!) Între timp, Christian, cu febră și cu o eczemă pe toată fața, a vrut un pahar răcoritor de la bufetul rulant, dar a împrăștiat gheața pe carpetă. S-a apucat plângând să o strângă dar a apărut instantaneu un om de serviciu, care a curățat locul. M-am întrebat, oare cât câștigă? Oare asta va trebui sa fac și eu la început?

La Chicago ne-au întâmpinat o mulțime de credincioși ai bisericii române conduse de Rev. Marțian Cocian, fostul meu ghid spiritual, care era deja acolo. Ne-au cântat la sosire, așa cum ni se cântase și în gara Arad, la plecare. Am petrecut cu ei până după miezul nopții. Dar de dormit nu am putut dormi, afectați fiind de diferența de fus orar și nu numai. Zorii ne-au surprins pe toți trei îngenunchiați în fața unei ferestre, observând peisajul unei străzi sărăcăcioase dar cu multe veverițe. Soția a început să plângă: „Aici ne-ai adus?”

Peste două săptămâni, m-am prezentat la primul interviu. Am arătat patronilor diploma mea de la „Ion Mincu”. Institut de talie europeană, am spus. Bine, dar ce altceva pot să arăt? Ce știu să fac? Nimic, căci desenele mele fuseseră confiscate ca „secrete de stat”, deși muzeul din Oradea le declarase fără nicio valoare. Atunci, să revin când o să am ceva de arătat. Am revenit a două zi, cu un desen făcut peste noapte. „Păi, ai zis că n-ai ce să ne arăți!” Și m-au angajat pe loc dar cu numai $5 pe oră, spunând că le voi fi veșnic recunoscător pentru că mi-au oferit primul „job” în America. Pe atunci, mulți dintre compatrioții mei români câștigau doar pe jumătate atâta, făcând curățenie, noaptea. Sigur că am primit cu entuziasm.

Făceam lucrări modeste, înghesuind locuri de parcare în complexe comerciale, într-un atelier cu vreo 20 de persoane angajate și concediate pe bandă rulantă. Mă întrebăm zilnic: oare rândul meu când va veni? Și a venit ziua mea. Împlineam 28 de ani. Aproape de ora prânzului, cei patru patroni mi-au înconjurat planșeta și se uitau la mine cu maximă seriozitate. „Ce zi e astăzi?” s-a răstit unul. „Thursday”, am răspuns. Și mi-au spus să îi urmez. Am urcat într-o limuzină Cadillac și am ajuns la un restaurant luxos dintr-o suburbie. Au comandat Tekilla, m-au instruit cum se bea, cu lămâie și sare sorbite de pe pielița dintre degetul mare și cel arătător și, pe când mă chinuiam eu să învăț, au început să-mi cânte „Happy birthday to you!” Abia atunci m-am dumirit. Au stat cu mine la masă două ore, cerându-mi să le povestesc viața mea și despre România. Am îndrugat istoria pe limbă lor, cât o știam eu pe atunci, cu engleza mea din liceu.

Dar noi nu eram meniți pentru Chicago. Două luni mai târziu, am strâns bani de zbor și de chirie pe coasta de vest și mi-am dat demisia. La Portland, am decis imediat că aici va fi casa noastră. Paralela 45, stat de mărimea României, relief similar dar mai dramatic: marea, fluviul Columbia, în care am înotat a doua zi − ca un nou botez − câmpie, dealuri, munți înzăpeziți, deșert și un cer luminat, ca în versul blagian, de „Soarele, lacrima Domnului [ce] cade în mările somnului.”

Am obținut primul serviciu aici, tot ca desenator, tot la două săptămâni de la sosire și tot la primul interviu, dar pentru un salariu o dată și jumătate mai mare ca la Chicago, deși aici șomajul era de 10% pe atunci. Mi-am dat demisia și din acel post, peste doar un an, realizând că, dacă nu învăț tehnologia americană a construcțiilor, mult diferită de ce credeam eu că știu, nu voi avea nicio șansa să performez la nivelul meu profesional. M-am angajat la o firmă de construcții, care mi-a oferit un salariu dublu. Acolo am înființat și am condus un birou de proiectări, timp de cinci ani. Am proiectat zeci de clădiri, birouri, bănci, școli.

Cea mai importantă realizare nu a fost cea mai mare, ci o școală pentru doar opt elevi eschimoși, care a costat însă opt milioane de dolari din vremea aceea. A fost construită în module, în Portland, și transportată pe ocean până în Alaska, pe insula Little Diomede din Strâmtoarea Bering, chiar pe Linia Internațională a Datei. Vizavi de ea, la doar patru-cinci kilometri, se află insula Big Diomede, o bază militară rusească. Când bacul cu modulele mele a intrat în strâmtoare, rușii l-au încojurat cu navetele lor militare, crezând că modulele acoperișului, învelite în plastic, erau tancuri cu care vor fi ei atacați deîndată ce vor îngheața apele din strâmtoare. Așa și arătau, ca niște tancuri. Și așa era să declanșez eu al treilea război mondial, doar că, prin interpreți, s-a rezolvat situația.

Bineînțeles că munca mea nu era ușoară. Dormeam de multe ori pe planșetă. Venea soția să-mi aducă de mâncare. Dar în zilele de răgaz mă relaxam la pescuit și sunt șase râuri care trec prin oraș. Așa m-a prins o seară, singur, pe malul râului Sandy, care mărginește metropola la răsărit. E un rău de munte, destul de îngust ca ramurile copacilor de pe un mal să se unească, pe alocuri, cu ale copacilor de pe malul opus. Și este atât de limpede încât, în razele asfințitului, vedeam păstrăvii unduind curcubee printre pietre. Am prins unul. Am prins doi. La al treilea, am căzut în genunchi. Doamne, mă aflam aievea în visul din ultimul meu somn, înainte de predarea proiectului de diplomă, cu exact o decadă în urmă! Euthuel! Bun e Domnul Dumnezeu!

Munci, zile și nopți

 Cu expertiza tehnică acumulată, m-am angajat la o firmă de arhitectură din centrul istoric al orașului Portland. Birourile, modern configurate, se aflau într-o clădire mai veche de un secol, cu stâlpi și grinzi de lemn cangrenat de cele două incendii prin care trecuseră. În funcție de mersul economiei, compania menținea între cinci și 25 de angajați. Curând, am devenit asociat, apoi „director of design” și, în cele din urmă, proprietar cu 49% din acțiuni. Timp de două decade am proiectat peste 300 de clădiri, în 33 de state americane. Firma era specializată în proiectele de ospitalitate, ca hoteluri, restaurante și facilități pentru bătrâni. Am proiectat unsprezece hoteluri-resort și o mulțime de restaurante prototip și unicat. Dar am proiectat și școli, laboratoare, centre culturale și cazinouri. Odată cu diversificarea profilului firmei, datorită și spectrului larg al educației mele, venitul anual al firmei s-a triplat. Am avut clienți milionari, care îmi puneau la dispoziție avioane cu reacție ca să mă deplasez la proiectele lor. Am lucrat cu companii naționale, ca General Mills, dar și cu triburi de amerindieni, comunități locale ale negrilor, investitori paticulari și organizații sociale. Am lucrat și pro bono. La mijlocul primei decade a noului mileniu însă, în plină criză economică, am decis să lichidăm compania. Eram și obosit iar partenerul meu era în vârstă. Apoi am mai lucrat o vreme, pe cont propriu, cea mai frumoasă realizare fiind casa fiului și a nepoților mei, la țărmul golfului Puget Sound, în Seattle.

Nu am căutat niciodată faima la care se aștepta colegul meu, profesor din Oradea, cel care mi-a cumpărat tablourile. Am muncit mult, dormind uneori în birou, așa cum dormisem în atelier, pe vremea studenției. Ca inițiatorul meu într-ale meseriei, am fost prea pasionat de vocația mea pentru a mă erija în alte funcții. Am trăit însă bine și am călătorit mult. Christian a absolvit liceul ca șef al promoției sale. Ca părinți, am fost aplaudați la festivitate. Apoi a obținut bursă integrală la prestigioasa Universitate Vanderbilt, absolvind Magna Cum Laude, între primii zece. Trăiește în Seattle, WA, marea metropolă vecină, și lucrează pentru companii ca Intel și Amazon. Ne-a dăruit doi nepoți superbi. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat și pentru că m-a ferit de grijile bătrâneții, dincolo de grija pentru sănătate.

Pe lângă activitatea profesională, am desfășurat însă, de la bun început, și o activitate publicistică, contribuind la diferite reviste românești din America, dar și la ziare și reviste americane. Am militat pentru libertate în România și, mai ales, pentru salvarea satului românesc. Am ilustrat două cărți. La revoluția din 1989, am organizat mitinguri în piața centrală din Portland, trei zile la rând, unde am ținut cuvântări televizate. Am dat numeroase interviuri în sprijinul poporului român, difuzate regional la radio și la televiziune. Am fost invitat să vorbesc la asociații ca Rotary Club and World Affairs Council. Am participat la adunarea de fonduri și la trimiterea în România a unui avion cu materiale de prim ajutor și o echipă de medici voluntari.

Menționez aici că, din primele mele zile americane, am inițiat o revistă creștină cu un pronunțat caracter anti-ateist. Timp de doi ani, a fost editată, tipărită și distribuită în mare parte prin efort personal. Veneam de la serviciu și continuam să lucrez toată noaptea la editarea ei. Apoi negociam cu tipografii producerea ei. Era distribuită în America și, clandestin, în sute de exemplare, în România.

O anecdotă:

Pentru a pregăti revista pentru tipar aveam nevoie de o mașină de scris specială. Un IBM electric, cu litere românești, bandă de corectat și ajustare a spațiilor. M-am dus la Loyd Center, am urcat la etajul 13 al unui zgârie-nori și am ales-o. Costa $1200. Dar nu aveam nici bani și nici credit, doar un serviciu. Agentul IBM era un negru foarte elegant. M-a întrebat de ce mi-o trebuie. I-am spus. M-a întrebat cum se numește revista. „Maranatha”, am zis. A zâmbit, mi-a strâns mână și a spus: „God bless you! I am a member of the Maranatha church în Portland!” Am rambursat costul mașinii în rate lunare, timp de doi ani. Așa am dobândit credit și am putut face alte împrumuturi.

În ziua de Crăciun în care a fost executat Ceaușescu, am primit acasă vizită unui echipaj de la televiziunea națională ABC, ironic, același post la care fostul președinte dăduse interviu în noaptea când am fost eu surprins de securitatea din Oradea ascultându-l la Europa Liberă. Regizorii, ca să-mi asigure securitatea, m-au poftit afară și m-au poziționat astfel încât casa și strada să nu poată fi recunoscute. Reporterul m-a întrebat ce cred eu despre execuția tiranului. Am spus, și a fost transmis, că nu sunt de acord cu modul în care s-a procedat. Dar că, în cele din urmă, este mai bine să moară un dictator decât o mulțime de nevinovați.

Privind încă o dată în urmă, menționez că, în anul 1986, la peste șapte ani de la expatriere, am dorit să mă întorc în țară, cu familia, pe când soacra mea era muribundă. Eram deja cetățeni americani, dar Ambasada Română ne-a cerut să renunțăm la cetățenia română și să plătim o sumă substanțială ca să ni se aprobe renunțarea și să primim vize de intrare. Am refuzat categoric. Suntem și astăzi cetățeni români și americani. M-am întors „acasă” abia în anul 2011 și, din nou, în 2012, după ce mi-am lichidat compania. Am petrecut de două ori câte o luna în diferite orașe (Arad, Timișoara, Oradea, București), unde m-am întâlnit cu foști colegi și prieteni, cu fostul primar al Aradului, Cristian Moisescu, împreună cu care am copilărit. El mă vizitase și la Portland, chiar în timpul mandatului său de primar. Atunci, am contribuit financiar la procurarea becurilor cu care a fost ornat primul pom de Crăciun din fața Primăriei. În anii 2011 și 2012, m-am întâlnit și cu câțiva dintre foștii mei profesori. Memorabilă rămâne invitația pe care mi-a făcut-o, la dânsul acasă, fostul meu diriginte, domnul Teofil Mateș. Spre uimirea mea, mi-a arătat un caiet, catalogul său personal, din vremea când mi-a fost diriginte, și mi-a citit notițele dânsului despre mine făcute cu 45 de ani în urmă. Ceea ce m-a impresionat și mai mult a fost că, peste numele celor decedați între timp, era o fâșie albastră. Nu încetase încă să urmărească viață și soarta foștilor săi elevi!

Cu prilejul acelor vizite, am documentat fotografic o mulțime de aspecte din Arad pe bază cărora am susținut, pe rețelele sociale, candidatura la postul de primar al Aradului a lui Sebastian Bulumac, în 2016. Apoi, am continuat să asist orașul meu natal cu articole profesionale și de opinie publicate pe Facebook și în presa locală arădeană online, ceea ce fac și astăzi, inclusiv pentru cartierul copilăriei mele, Gai. În ciuda distanței și beneficiind de internet, nu m-am rupt niciodată de locurile mele de baștină, studenție și profesorat. Îmi iubesc țara de origine la fel cum îmi iubesc țara adoptivă.

Vorbind de cetățenia americană, condiția finală era de trecere a unui examen despre Constituția SUA. Prima întrebare a ofițerului examinator a fost, care cred eu că este diferența între Constituția României comuniste și cea a SUA. Fără să ezit, am spus că a României spune ce garantează, iar a SUA garantează ce spune. S-a ridicat în picioare, mi-a întins mâna și a spus că e mândru să îmi fie concetățean. Am primit certificatul de la un judecător federal, într-un cadru festiv, împreună cu un grup multinațional. Nu ni s-a cerut să renunțăm la cetățenia noastră originală, ci doar să jurăm că nu vom fi credincioși niciunui guvern străin. La ieșire, pe treptele oficiului de imigrări, ne așteptau mulți prieteni. Christian, de șapte ani deja, flutura un steguleț tricolor și unul  american. Și atunci, o voce din mulțime a strigat: „23 august libertate ne-a adus!” Era chiar ziua de 23 august, 1984. Întors la birou, am găsit pe planșetă un mare steag american de mătase. Era cadoul firmei de construcții pentru care lucram atunci.

În loc de epilog

Iar dacă cele mărturisite mai sus sună a laudă, da, sunt o laudă! Dar nu laudă de sine! Lăudat să fie Dumnezeu pentru mila și dragostea cu care mi-a făurit viața! A Lui să fie toată slavă!

Îmi doresc să mă mai întorc o dată în România, la Arad. Ca fiul cel risipitor, cel pe care tatăl său l-a văzut de departe, i-a ieșit în întâmpinare și i-a plâns pe grumaz. Am încă mulți colegi, prieteni, rudenii și cunoscuți cu care aș dori să prăznuim, rememorând deopotrivă necazurile și bucuriile prin care am trecut, raiul copilăriei și adolescența. Am și multe morminte acolo. La Eternitatea, la Pomenirea și la Pomul Mare. Așa cum a spus marele meu favorit, „luceafărul secolului douăzeci”, pregătit întâi de toate ca preot, Lucian Blaga:

„Căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte.”

Dincolo de aceasta, mai pot spune, cu deferența cuvenită, dar la unison cu Constantin Brâncuși: „Viața mea a fost un șir neîntrerupt de minuni.”

  Michael Iovin, arhitect, Assoc. AIA                           Portland, Oregon, SUA, la 28 iulie 2020