Întâlnirea de la sediul Casei Româno-Chineze cu delegaţia chineză, alcătuită din Gao Jun Hai, preşedintele Uniunii Artiştilor Fotografi din Asia, şi Xueling Ren, artist plastic, a fost un prilej de discuţie despre proiectele prezente şi viitoare, şi, mai ales, despre colaborarea cu FOTO CLUB PRO ARAD.

Au fost exprimate aprecieri cu privire la activitatea FOTO CLUB PRO ARAD şi preşedintele acestuia, domnul Ioan Scripciuc, care, în septembrie, va efectua o vizită de documentare (10 zile) în China, în calitate de invitat de onoare al Uniunii Artiştilor Fotografi din Asia.

Felicitări!

Lizica Mihuţ

Femeie nativ-puternică, dr. Lizica Mihuț a cunoscut succesul încă din adolescenţă, când a început să aibă mai multe locuri de muncă şi să câştige bani. Lizica Mihuţ este  una dintre femeile cele mai cunoscute din Arad, o persoană influentă în urbe şi nu numai.

Fostul rector al Universităţii „Aurel Vlaicu”, actualmente preşedintele Casei Româno-Chineze, Filiala Arad, a avut o copilărie destul de grea, dar frumoasă în același timp, după cum declară ea însăși. Fiind o fire ambițioasă, acest lucru a ajutat-o mereu, urcând încet și sigur pe treptele succesului.

„Eram o fetiță extrem de ambițioasă, eram teribil de motivată ca să îmi depășesc oarecum condiția, părinții mei fiind chiaburi. Ni s-a naționalizat tot ce aveam. Eu am prins perioada un pic mai bună, dar ceilalți doi frați ai mei au trăit chiar perioada cea mai dificilă a contemporaneității noastre. Le-a fost extrem de greu să se descurce, am ajuns să stăm patru într-o cameră iar eu dormeam cu mama și cu sora mea într-un pat. Tatăl meu a murit când aveam opt ani, nu a putut rezista faptului că familiei i s-a luat absolut totul. Avea doar 38 de ani. A fost o perioadă destul de grea, dar nu am simțit-o chiar așa deoarece, în fond, eram copil. Îmi rămăseseră părinții mamei și ai tatălui, dar și fratele meu mai mare cu nouă ani, pe care l-am simțit ca pe un adevărat tată și sora mea, care era cu șapte ani mai mare”, povesteşte Lizica Mihuţ.

Spune despre ea că era tocilară, nu foarte deşteaptă, iar când a dat examenul pentru  liceu din postura de  premiantă a reuşit să-i surprindă pe toţi, deoarece ea împreună cu o fată de protopop au picat examenul şi nu au intrat din prima la liceu. „Exista şi atunci un mod de a fenta sistemul. Mama s-a dus la Alexandru Roz, care era atunci director adjunct al liceului, ca să îl roage să îmi elibereze diploma să susțin examenul de admitere la liceul din Ineu și apoi să mă transfer la Arad. Directorul a spus: «dacă ea nu intră la liceu, eu trebuie să îmi pun diploma de profesor în cui, ea trebuie să facă liceul». Nu a vrut să elibereze diploma și nu m-am putut înscrie la liceul din Ineu, așa că am susținut  în toamnă și am reuşit. Astfel că pe profesorul Roz nu o să-l uit niciodată. L-am admirat și prețuit și sunt în stare să mă bat cu toată lumea pentru asta. Deci au fost și atunci profesori adevărați, profesori care s-au opus abuzurilor. Chiar eu am fost sprijinită de regretatul Alexandru Roz”, mai adaugă arădeanca.

Probleme cu cei din Cermei

Preşedinta Casei Româno-Chineze spune că cei din comuna arădeană Cermei,  unde s-a născut dar nu a locuit, dar familia ei avea prăvălie şi proprietăţi, au cerut să fie dată afară din facultate deoarece era copil de chiabur. Nu a putut uita acest lucru niciodată şi în urmă cu câțiva ani când autorităţile locale din comună  au dorit să-i ofere titlul de cetăţean de onoare l-a refuzat tocmai din acest motiv.

„Și când eram în anul I de facultate, ambițioasă și tocilară fiind, am trăit cu teama că o să mă dea afară din școală pentru că eram copil de chiabur. Frații mei au trăit drama aceasta, iar eu fiind mai mică am asistat la momente, uneori dramatice. La un moment dat primesc o notă telefonică de la decan prin care mă invita să vorbească cu mine. Eram sigură că s-a întâmplat ceva. Ajunsă acolo îmi arată o listă cu peste 300 de persoane din Cermei care au semnat să mă dea afară din facultate pentru  că eram fată de chiabur. Norocul meu că acea scrisoare pe mine m-a ajutat foarte mult. Decanul era cel mai mare profesor din Timişoara și anume Eugen Todoran, care după Revoluție a fost înscăunat de toată Timișoara rectorul Universității de Vest din Timișoara, era o somitate extraordinară. Eu la 17 ani habar nu aveam că profesorul Todoran fusese în cercul de la Sibiu cu Lucian Blaga, cu Radu Stanca și  Ștefan Augustin Doinaș.

Decanul nu numai că nu m-a dat afară, dar a rupt şi scrisoarea. Tatăl meu fiind copil sărac a făcut școala la București, iar mama nu a făcut școală, dar era foarte bogată. Tatăl meu ca și toți copiii săraci avea nebunia să-și scrie numele pe o tablă aurie, pe care o așeza pe toate proprietățile. Cei din Cermei au fotografiat această placă pe care scria „Proprietatea mea-Mihuț Dimitrie” și au trimis-o apoi la facultate, cerând să fiu dată afară. Decanul nu  numai că nu m-a dat afară dar m-a întrebat dacă am acasă bibliotecă. Eu, pe atunci, luam cărți de la biblioteca județeană. I-am spus că am doar câteva cărți, că nu am încă o bibliotecă și atunci mi-a promis că îmi va aduce în fiecare săptămână câte o carte pe care apoi să o discutăm. Era o șansă uriaşă de a mă forma cu acest mare profesor. Aceste frustrări din adolescență te marchează, în sensul că acum am trei camere cu patru pereți de cărți. Am cumpărat mereu”, a mai mărturisit Lizica Mihuţ.

Prima maşină a avut-o la 26 de ani

După ce a terminat facultatea și chiar în timpul facultății a început să scrie în presa literară, deoarece un articol în presa respectivă era plătit cu echivalentul a jumătate din salariul de profesor.

„Am început să scriu încă din facultate la revistele Tribuna din  Cluj  și Orizont din Timișoara despre teatru. La 26 de ani munceam foarte mult, atât în învățământ, cât și la ziar și am început lungul șir de meditații la gramatică. Așa am reușit să am propria mașină la acea vârstă. Lucram zilnic cel puțin 12 ore, deoarece voiam să îmi depășesc condiția și am reușit foarte repede acest lucru, dar prin adevărate sacrificii. Tatăl meu a avut studii de comerț, pe care, probabil, eu le-am moștenit. În prezent, se vehiculează tot mai mult ideea că antreprenoriatul îl ai în sânge, dar este important să-l și cultivi. Recunosc că mi-am dorit să recuperez proprietățile care ne-au fost luate pe nedrept și mi-am dorit să am o situație financiară stabilă”, mai dezvăluie profesorul Lizica Mihuţ.

La 22 de ani voia copil, nu doctorat

Lizica Mihuț ne mai vorbeşte şi despre refuzul ei de la 22 de ani de a se înscrie la doctorat.

 „Când am terminat facultatea, marele profesor Eugen Todoran m-a invitat la doctorat și mă jenez și acum de faptul că l-am refuzat, spunându-i că îmi doresc mai întâi un copil și numai după aceea un doctorat în filologie. Profesorul m-a sunat și a doua zi spunându-mi că-mi va fi greu sau chiar imposibil să mai susțin un doctorat, deoarece cele zece locuri de la doctorat însemnau de fapt și primele doctorate în România la universitățile din București, Timișoara, Iași și Cluj.

Profesorul a rămas surprins de atitudinea mea, dar era genul de dascăl care nu conversa, limitându-se strict la problemele academice. Acesta a venit și cu o propunere de temă pentru doctorat și anume o  temă cu privire la: «Permanența lui Eminescu în literatura română». Atunci i-am spus că aceasta e o temă la care poți să-ți aduci contribuția o întreagă viață, dar eu îmi doream o teză despre care nu a scris nimeni, fapt pe care i li-am și mărturisit profesorului. În plus, am subliniat că prioritatea mea, atunci,era să am un copil. Așa s-a întâmplat că m-am căsătorit cu gândul că voi avea un copil și mai apoi o să am timp și de doctorat și de carieră. Nașterea copilului a fost o mare bucurie. Iar când am vrut să susțin doctoratul mi-am dat seama cât este de dificil.

Cine spune că în timpul lui Ceaușescu trebuia să fii membru de partid pentru a realiza ceva, spune  o aiureală.  Eu am dat doctoratul, în acele vremuri, fără să fiu membru de partid și am reușit chiar să propun o teză: „Contribuții la o istorie a teatrului în Transilvania” , teză pe care am și publicat-o înainte de 1989 la editura Eminescu, una dintre cele mai importante edituri din România.   Admiterea la doctorat era destul de dificilă, iar eu nu aveam la București susținerea nimănui. Am reușit , deci, fără să fiu membru de partid.

În timpul campaniei împotriva mea, în urmă cu câțiva ani, m-au reclamat până și faptul  că nu am doctoratul și atunci am aflat că la Universitatea din București susținuseră în acel an doar cinci doctorate”, mai adaugă profesoara.

Lizica Mihuţ spune că nici acum nu se consideră o femeie de succes, ci doar o femeie care  toată viața a muncit foarte mult şi că niciodată nu a făcut disocierea între femeie și bărbat.

„Deopotrivă femeia și bărbatul pot avea succes memorabil, individual,  cu condiția unei implicări profunde și de durată. Ce mi-a adus mie munca foarte serioasă pe care am făcut-o? Am publicat peste trei mii de pagini în Editura Academiei Române despre istoria teatrului în Arad și Transilvania. Munca mi-a adus dreptul a spune da sau nu. Mi-am câștigat acest drept. Spun în faţa tot, direct, de aceea a fost și campania împotriva mea, deoarece sunt un om incomod. Sunt un om care spune tot ce gândește. Nu am suportat niciodată minciuna, duplicitatea, impostura. Niciodată nu am fost atentă la răutăți, cu toții avem răutăți, atât bărbații, cât și femeile. Atitudinea pe care am adoptat-o întotdeauna a fost  cea de a mă situa deasupra micilor bârfe și micilor/marilor răutăți. Niciodată nu privesc înapoi. Campania împotriva mea nici nu mă mai interesează, nu mă mai deranjează. Au plătit toți, dar nu mă las, trebuie să plătească toți, trebuie să fim responsabili pentru gestul pe care îl facem. Nu regret nimic din tot ceea ce am făcut,  asumându-mi fiecare gest și atitudine.

Lizica Mihuț mai spune că este împlinită cu viaţa pe care o are, băiatul ei este medic stomatolog şi are o nepoţică de 12 ani, Iarina, care este elevă a Liceului German. „Sunt conştientă că modul Iarinei de a spune lucrurilor pe nume produce seism, însă nu mă deranjează, deoarece doresc să se formeze ca personalitate puternică, cu totul remarcabilă”, mai spune profesoara.

 În ceea ce priveşte politica,  nu este nici de dreapta, nici de stânga.

„Am culoarea mea politică care este România, îmi asum calitatea de cețătean al unei patrii de unde nu am putut concepe să plec tocmai pentru că am dorit să rămân și să scriu istoria teatrului. Credeam că am terminat cu istoriile, că am pus punct, dar iată că mai urmează încă o carte în anul acesta centenar. Ceea ce îmi propun ca femeie este să merg înainte tot așa cum am fost, fără să privesc înapoi. Cu foarte mult optimism, cu foarte multă încredere în Dumnezeu, în primul rând. Sunt un om foarte credincios. Mi se solicită mereu părerea deoarece întotdeauna spun ceea ce gândesc și fac ceea ce spun. Sunt sigură că trădătorii, mai devreme sau mai târziu, vor da socoteală în fața lui Dumnezeu, dar și în fața oamenilor. Uneori sufăr dacă nu am polemici, dar asta nu înseamnă că nu privesc cu încredere astăzi dar și mâine”, afirmă Lizica Mihuţ.

 Apreciază evoluţia personalităţii primarului

În ceea ce priveşte Aradul, aceasta spune că doreşte să fie un oraş civilizat și prosper. Este conștientă că personalitatea omului este alcătuită din lumini și umbre, dar nu ia în calcul întotdeauna doar „umbrele”.

„Sunt unicul arădean care un an de zile am fost în polemică cu primarul Falcă, aproape zilnic. A adus gardienii în universitate, am avut bătălii serioase și de durată. Vreau să spun că nu pot să nu recunosc evoluția uriaşă pe care a suferit-o personalitatea lui. Cel de astăzi nu mai seamănă cu cel care era. Pe Falcă oricât de tare nu l-ai iubi, eu nu sunt fanul nimănui, nu pot să nu recunosc faptul că s-a instruit, că a acumulat, a citit, s-a format. Nu mai seamănă nici pe departe cu cel care, la festivităţile de absolvire, le spunea studenţilor «nu învățaţi că nici eu nu am învățat și am ajuns primar». A ajuns să țină alocuțiuni inteligente, elaborate și consistente. Gheorghe Facă a evoluat, indiferent cine ce spune, eu sunt dispusă să văd și partea bună a lucrurilor. Mi-a plăcut foarte mult că la festivalul de științe umaniste, cu personalități invitate să țină prelegeri, primarul a stat la două comunicări cu telefonul închis fără să se uite pe el. A urmărit cu interes, ceea ce este un fapt apreciabil. Asta nu înseamnă că mâine nu pot face o polemică cu el”, încheie Lizica Mihuţ.

ziardearad.ro

Am avut-o elevă patru ani la Liceul „Elena Ghiba Birta”, dar nu mi-o amintesc, ceea ce înseamnă că nu era premiantă, dar nici printre cei slabi, deoarece este știut faptul că dascălii rețin mai puțin „grosul” clasei, dar aproape întotdeauna extremele ei. Nu am mai întâlnit-o aproape două decenii. Știu că a lucrat între anii 2000-2014 la CET cu funcționare pe lignit în calitate de consilier juridic, fiind extrem de implicată de-a lungul anilor, la bază și nu la vârf, în campaniile electorale ale PDL Arad. Când, după 14 ani, i s-a redus postul de la CET cu funcționare pe lignit, a avut șansa extraordinară de a fi dobândit încrederea domnului Dorel Căprar, probabil pe considerente de natură politică. Convins fiind că Gianina Ignuța este un om cu potențial pentru viitor, domnul Dorel Căprar a propus-o la Universitatea „Aurel Vlaicu” în momentul în care nu avea niciun loc de muncă, neintrând prin concurs în Baroul de Avocatură din Arad, ci doar în Baroul din Mehedinți, unde nu era necesară susținerea unui examen. Ajunsă la Universitatea „Aurel Vlaicu”, fără nicio expertiză academică, s-a erijat de la început în postura de mare specialist în domeniu. Postul de la Universitatea „Aurel Vlaicu” era și este excelent remunerat, așa încât ar fi trebuit să îi mulțumească, prin loialitate, întreaga viață celui care a propus-o, dar l-a trădat pe acesta cu nonșalanță, determinându-l astfel să întrerupă colaborarea în urmă cu un an. A urmat apoi trădarea domnului Mihai Fifor, într-un mod la care nu doresc să mă refer.

Au fost și alte trădări, între care o Adresă a executorului judecătoresc prin care se atenționa Casa Româno-Chineză din București despre un proiect cu un datornic al Universității „Aurel Vlaicu”, fapt ce nu avea nicio legătură cu mine dar reprezenta, în fond, denigrarea filialei noastre. Este necesar să precizez că Gianina Ignuța nu se implică în activitatea filialei arădene a Casei Româno-Chineze, dar este întotdeauna prezentă la evenimentele Casei Româno-Chineze la București, dând impresia unei colaborări excelente. Însă ceea ce a urmat este chiar de neimaginat. În urmă cu aproape un an și jumătate, un site din Arad (cu un nume incitant, pe care nu doresc să îl scot din anonimat) publica o fotografie realizată de Ramona Lile (fără acordul meu, și pe care am solicitat să o șteargă imediat) la întoarcerea din India, pe aeroport, în prezența a două colege, fotografie însoțită de un text ofensator, jignitor.

După aproape un an și jumătate, am fost atenționată că fotografia mizerabilă și textul denigrator se află pe Facebook, la categoria „Prieteni”, între fotografiile oficiale făcute la București în calitate de președinte al filialei arădene a Casei Româno-Chineze, dorindu-se, cu evidență, discreditarea mea. Am sesizat divizia tehnică a Facebook, care m-a informat că autorul site-ului în discuție are un singur prieten comun cu mine, și anume Gianina Ignuța.

Deci printr-o simplă deducție rezultă că prin Gianina Ignuța s-a reușit integrarea fotografiei și a textului denigrator pe pagina mea de Facebook, de la „Prieteni”, stârnind numeroase comentarii. Evident, Gianina Ignuța și Ramona Lile, care îmi făcuse fotografia, doreau cu bună știință compromiterea mea. Nu este de mirare că Gianina Ignuța este cel mai apropiat colaborator al Ramonei Lile, deoarece amândouă au vocația de trădător. Îmi amintesc că am angajat-o pe Ramona Lile la Universitatea „Aurel Vlaicu” ca secretară și că am susținut-o necondiționat vreme de zece ani, din convingere, ea reușind prin disimulare să mă determine să cred că este un om serios și harnic, care binemerită promovarea. Am aflat abia după alegeri că Ramona Lile are cărți și studii în 34 de domenii științifice radical diferite, unele dintre acestea fiind plagiate, fapt semnalat, precum bine se știe, în presa centrală și locală.

Ceea ce se întâmplă acum la Universitatea „Aurel Vlaicu” condusă de Ramona Lile și consiliată de Gianina Ignuța (colaboratoarea ei de mare încredere) este greu de imaginat. Fac precizarea că și-au dat demisia un prorector, un decan de facultate, un secretar șef de facultate, specialistul de bază de la serviciul juridic, directorul Serviciului de Resurse Umane, șefa de la Achiziții Publice, ca să dăm doar câteva exemple iar șefa Serviciului Financiar-Contabil, căreia i s-a desființat postul și a fost și sancționată disciplinar, a câștigat în instanță prin sentințe definitive și irevocabile, cele două procese cu Universitatea „Aurel Vlaicu” și, obligatoriu, va trebui să i se facă dreptate.

Subliniez că la plecarea mea, Universitatea „Aurel Vlaicu” avea 5 milioane de euro pe depozite din anul 2005 și 1,5 milioane bani lichizi pentru cheltuielile curente, iar în prezent trebuie să se facă concedieri din administrație, ca urmare a numeroaselor angajări făcute în mod nejustificat de Ramona Lile.

Revenind la ideea de trădare, mă gândesc câtă dreptate avea William Shakespeare când spunea că „Nu există trădare mai mare decât trădarea față de tine însuți”.

Notă: Fotografia reprezentativă este preluată de pe contul de facebook al Gianinei Ignuța.

 Lizica Mihut

criticarad.ro

Ambasadorul Extraordinar și Plenipotențiar al Republicii Populare Chineze în România, Xu Feihong, pleacă din România pe 25 mai.

Ca atare, marţi seara excelenţa sa a oferit la ambasadă o recepţie de adio, la care a fost invitată şi a participat şi Lizica Mihuţ, preşedintele Casei Româno-Chineze, filiala Arad. O onoare, spune Lizica Mihuţ, de care nu au mai avut parte mulţi. De la Casele Româno-Chineze din ţară au fost invitaţi doar trei preşedinţi, printre care şi cel al filialei arădene. Printre invitaţii de seamă ai recepţiei de adio s-au numărat Ambasadorul SUA la Bucureşti, ambasadorul Rusiei, şeful Corpului Diplomatic etc.

Oficialul chinez pleacă spre o funcţie importantă în Beijing, pe linie politică, aşa că marţi seara, cu ocazia recepţiei, a făcut o prezentare a activităţii sale de-a lungul celor trei ani şi patru luni în România. O activitate care a urmat după cei zece ani petrecuţi la Londra şi trei în Afganistan. Pentru ambasador, experienţa românească a fost, după cum a declarat marţi seara, una de suflet pentru că a întâlnit oameni apropiaţi care au fost alături de excelenţa sa. Xu Feihong a avut o alocuţiune emoţionantă cu ocazia acestei ultime recepţii. O singură altă intervenţie i-a aparţinut lui Nicolae Meleşcanu.

Lizica Mihuţ ne-a declarat legat de oraşul nostru următoarele: „Am primit promisiunea că Aradul va fi în continuare în atenţia Ambasadei Republicii Populare Chineze la Bucureşti şi că relaţiile Arad-China vor fi la fel de bune. Mie personal îmi pare extrem de rău că domnia sa pleacă, pentru că a fost extrem de apropiat de noi, de Casa Româno-Chineză şi de activitatea pe care noi am desfăşurat-o”.

aradon.ro / „Jurnal Arădean”

Casa Româno-Chineză, Filiala Arad a fost gazda unei conferințe de presă originale, amfitrioanele, pregătind pentru ziariști surpriza inițierii în ARTA CEAIULUI așa cu e aceasta cunoscută, respectată și frecventată în țara în care s-a născut. „O zi minunată la Ceremonia Ceaiului, în casa patronată cu profesionalism și succes pentru Arad de către prof. univ. dr. Lizica Mihuţ, colaborator (permanent și necondiționat) CON BRIO” – scrie psihologul Ramona Pencea, care a avut scrupulozitatea de a pregăti un tutorial, un text-discurs menit să-i inițieze pe cei care cunosc deloc sau vag acest cermonial-artă vechi de mii de ani, aproape fără legătură cu lichidul în sine, dar pornind de la el, într-un mod aristocratic și subtil.

Ceremonia ceaiului – REZILIENŢĂ ŞI EXPRIMAREA DE SINE

China este patria tainelor, a marilor revelaţii, a lecţiilor cu privire la cunoaşterea de sine – care este considerată a fi înţelepciunea superioară, iar astăzi, prin Ceremonia Ceaiului vă oferim o cale spre exprimarea de sine: 
Lu Yu, poet chinez (475-221 î.Hr.) a făcut din ceai subiectul unei cărţi în trei volume, volumul respectiv oferind nemurirea şi „certificatul de garanţie” al ceaiului de-a lungul secolelor, pe plan mondial, și ridicând ceaiul la rang de artă.

Înainte de a oferi informaţii cu privire la ceremonialul ceaiului, doresc să vă gândiţi la momentele în care întâlniţi obstacole în viaţă sau aveţi evenimente rele, neplăcute sau dramatice, CUM REACŢIONAŢI? Evenimentul negativ/obstacolul este apa fiartă, adversitatea cu care vă confruntaţi, iar forţa interioară şi curajul exprimării de sine sunt asemeni frunzelor de ceai, mai exact în faţa adversităţilor ar fi de preferat să ne comportăm asemeni frunzelor de ceai, care transformă, prin aromă, culoare, consistenţă, adversităţile.

Ceaiul a fost considerat un medicament preţios, Camelia Sinensis (planta) era folosită încă din vechi timpuri, frunzele fiind presate, uscate, aromate cu ghimbir, arome şi sare, ca mai apoi să fie transformate în pulbere, iar aceasta era folosită îndeosebi în temple, dar şi în casele laicilor.

În funcţie de prepararea ceaiului, se pot folosi fie un gaiwan (vas), o colbă de ceai sau un ceainic de lut –Yixing. Toate accesoriile de ceai sunt clătite cu apă clocotită, ustensilele devin încălzite, determinând astfel o infuzare mai bună şi păstrarea temperaturii constante a ceaiului.

Vasele de argilă semi-poroasă sunt considerate cele mai indicate, aroma simţindu-se din plin, dar şi vasele de porţelan, sticlă şi cele metalice sunt la fel de optime.

Servirea se realizează din ceşti, pahare sau direct din vas (gaiwan).

Nu se pune apă clocotită peste ceai şi nu se fierb frunzele de ceai pentru a nu deteriora elementele nutritive şi enzimele.

Temperatura de infuzare a apei este de 60-50 grade Celsius, astfel timpul de infuzare este mai mare şi aromele se păstrează.

Prima infuzie se aruncă. Standardul chinezesc este să se folosească 5 g de ceai pentru o preparare, infuzarea durează maxim 2 minute pentru a nu deveni ceaiul amar.

Se serveşte în cupe mici, prima infuzie e luminoasă şi aromată, astfel se face o mică pauză.

Legendele ceaiului chinezesc: împăratul Shonnong 2737 i.Hr. a băut dintr-un bol cu apă fierbinte la umbra unui copac şi a simţit aroma deosebită a frunzelor care s-au desprins din copac si au căzut în vas.

Calea ceaiului, originară din China, este considerată o cale spre iluminare, iar ceremonia implică o gazdă şi mai mulţi invitaţi; Chen Xiangbai a menţionat cu fiecare ocazie faptul că „supravieţuirea ceaiului gungfu se bazează pe unitatea familiei şi atâta timp cât există familii, ceaiul nu va dispărea”.

Invitaţii intră în încăpere doar când sunt chemaţi de către gazdă, ei străbat încăperea sau casa din gradină – dedicată servirii ceaiului -, iar datorită faptului că încăperea tradiţională are o uşă de aproximativ 3 picioare înălţime, aceştia se apleacă pentru a intra, se spală pe mâini şi pe gură, se descalţă şi fac reverenţe după uşa joasă, ca semn de umilinţă şi egalitate; de asemenea, oaspeţii trebuie să preţuiască decorul, arta şi ustensilele şi să preţuiască gazda (maestrul ceaiului), care aprinde un foc de cărbune şi, cu o graţie coregrafică, mânuieşte ustensilele.

Gazda aduce aceste ustensile pentru ceai şi începe prepararea acestuia, umplând un ceainic cu apa fierbinte, turnând pudra de ceai în castronele/ pahare, amestecând ulterior cu apa fierbinte.

Ceaiul devine consistent şi este oferit fiecăruia să guste din el, astfel energia benefică a gazdei şi mantrele gesturilor de preparare se imprimă în aroma ceaiului, se oferă celorlalţi, realizându-se conexiunea spiritual între cei prezenţi (ştiinţa a demonstrat faptul că o persoană care se află sub imperiul gândurilor negative şi prepară o băutură sau o mâncare poate avea un rezultat negativ, mâncarea nefiind gustoasă sau, alt exemplu, este apa sfinţită – încărcată cu energia rugăciunii). e ceai conţine o licoare mai puţin intensă, ceea ce indică finalul ceremoniei (ceremonialul putând dura până la 4 ore).

Ceremonia este un ritual metafizic/religios, centrat pe ceai, metoda Gongfu însemnând însă şi „îndemnare şi grijă” sau „să faci lucrurile bine”.

Se spune că ceaiul se odihneşte cât timp respiri de 4-5 ori, respiraţia e mişcarea sufletului, respirând reducem emoţiile şi putem găsi resurse noi şi soluţii; e timpul frunzelor de a transforma apa fiartă şi de a-i da gustul înţelegerii realităţii.

Totul e mic, delicat, în gongfu, serviciul e ceai, pensete și celelalte ustensile.

Poetul Lu Yu a explorat singur păduri şi munţi, a căutat izvoare cu apă dulce, colectând frunze de ceai sălbatic şi s-a delectat cu peisajele încântătoare, pentru a finaliza cartea ceaiului. El considera că apa minerală naturală şi ceaiul sălbatic sunt cea mai buna combinaţie pentru gustul perfect, menţionând faptul că această cultură a ceaiului nu ar trebui să se concentreze doar pe gust şi culoare, ci şi pe vasele în care este pus, pe mediu şi ţinând cont de sezonul în care este băut.

Ceremonialul ceaiului ne oferă unitate, respiraţia echilibrului în viaţă, rezistenţa în faţa obstacolelor, lucrul bine făcut, noţiunea umilinţei în faţa măreţiei cugetului (convingeri raţionale vs. convingeri iraţionale), a egalităţii tuturor persoanelor, „spălarea gurii” de vorbe negative, descălţarea pentru „a nu păşi încălţaţi pe sentimentele celorlalţi”, înţelegem sau intuim contactul cu natura care se dezvăluie pentru a ne fi mentor şi vindecare…

Arta ceaiului este povestea noastră de zi cu zi, despre cum putem, umili (desfrunziţi de orgolii şi interese), să fim uniţi, să fim familie şi capabili să reevaluăm adversităţile vieţii… Soluţiile au gustul propriu… plus plăcerea deosebită a împărtăşirii cu dumneavoastră, astăzi, aici în Casa Româno-Chineză.

criticarad.ro

„Casa Prieteniei”, revista Casei Naționale Româno – Chineze de la București apreciază Aradul și activitatea autorităților de a consolida dar și dezvolta noi relații de colaborare cu Republica Populară Chineză. De asemenea, dintr-un articol amplu al publicației reținem aprecierile față de activitatea prodigioasă a Casei Româno-Chineze filiala Arad.

„«Arad – pol de interes economic» este un articol dedicat nouă, care onorează activitatea Casei Româno – Chineze din Arad. Revista arată extraordinar de bine, mă bucur că ne-au acordat o pagină întreagă și că cei de la București s-au gândit să studieze activitatea pe care noi o desfășurăm. Prin această cale țin să îi mulțumesc domnului Ambasador pentru vizita făcută la Arad și pentru implicarea personală în activitatea CRC”, a declarat președintele CRC filiala Arad, prof. univ. dr. Lizica Mihuț.

 „Casa Prieteniei” revista lunară a Casei Naționale Româno-Chineze a alocat în numărul lunii aprilie o pagină activității Filialei arădene, cu accent asupra vizitei  pe care au efectuat-o în China, în luna noiembrie a anului trecut, președintele Consiliului Județean Arad, Iustin Cionca,  președintele filialei Arad a Casei Româno-Chineze, prof. univ. dr. Lizica Mihuț și directorul Direcției Comunicare și Strategii din cadrul Consiliului Județean Arad, Andrei Ando.

 Articolul îl mai prezintă și pe Gheorghe Seculici, preşedinte al Camerei de Comerţ, Industrie și Agricultură a județului Arad, care are de asemenea activități economice pro China.

Este remarcabil faptul că Aradul are o presă națională pozitivă datorită implicării și activității Casei Româno-Chineze filiala Arad, care reușește să fie una dintre cele mai active la nivel național, nu doar cu evenimente frecvente și de cea mai bună calitate, dar și prin relațiile cu reprezentanții de marcă ai Republicii Populare Chineze.

vestic.ro

La Casa Româno-Chineză a avut loc o prezentare a ceremoniei ceaiului. Dacă oficiile de gazdă au fost făcute de prof. univ. dr. Lizica Mihuț, președintele filialei arădene a CRC, poetul Ioan Matiuț a prezentat ceaiul, iar Ramona Pencea, membră a Asociației Con Brio a vorbit despre ceremonia ceaiului din perspectiva psihologului. „Ceremonia ceaiului face parte din cultura și civilizația chineză. Trebuie să știți că în toate vizitele pe care le-am făcut în China, ceremonialul ceaiului a reprezentat un punct distinct. De reținut, că atunci când ai musafiri, ceaiul trebuie să fie gata să fie servit, oaspetele nu trebuie lăsat să aștepte”, a făcut un scurt preambul prof. univ. dr. Lizica Mihuț.

Potrivit prezentării făcute de Ramona Pencea, ceaiul este văzut de chinezi ca un medicament prețios. „Fiind de profesie psihoterapeut, văd în orice o modalitate de autocunoaștere personală. Înainte de a oferi informații cu privire la ceremonialul ceaiului, doresc să vă gândiți la momentele în care întâlniți obstacole în viață, sau aveți evenimente rele, neplăcute sau dramatice. Cum reacționați? Evenimentul negativ, obstacolul este apa fiartă, adversitatea cu care vă confruntați, iar forța interioară și curajul exprimării de sine sunt asemeni frunzelor de ceai, mai exact, în fața adversităților ar fi de preferat să ne comportăm asemeni frunzelor de ceai, care transformă prin aromă, culoare, consistență, adversitățile”, a spus Ramona Pencea. În continuare, aceasta susține că planta (Camelia Sinensis) era folosită încă din vechi timpuri, frunzele fiind presate, uscate, aromate cu ghimbir, arome şi sare, ca mai apoi să fie transformate în pulbere, iar aceasta era folosită îndeosebi în temple, dar şi în casele laicilor. În funcţie de gradul de procesare a frunzelor plantei, există cinci categorii de ceaiuri: negru (fermentat integral), oolong (fermentat parţial), verde (nefermentat), alb (nefermentat cu frunze alese mai tinere), pu-erh (veştejit şi oxidat).

În funcţie de prepararea ceaiului, se pot folosi fie un gaiwan (vas), o colbă de ceai sau un ceainic de lut –Yixing. Toate accesoriile de ceai sunt clătite cu apă clocotită, ustensilele devin încălzite, determinând astfel o infuzare mai bună şi păstrarea temperaturii constante a ceaiului. Vasele de argilă semi-poroasă sunt cele mai indicate, aroma simţindu-se din plin, dar şi vasele de porţelan, sticlă şi cele metalice sunt la fel de optime. Servirea se realizează din ceşti, pahare sau direct din vas (gaiwan). Nu se pune apă clocotită peste ceai şi nu se fierb frunzele de ceai pentru a nu deteriora elementele nutritive şi enzimele. Temperatura de infuzare a  apei este de 60-50 grade Celsius, astfel timpul de infuzare este mai mare şi aromele se păstrează.

Prima infuzie se aruncă. Standardul chinezesc este să se folosească 5 g de ceai pentru o preparare, infuzarea durează maxim două minute pentru a nu deveni  ceaiul amar. Ceaiul se serveşte în cupe mici, prima infuzie e luminoasă şi aromată, astfel se face o mică pauză. Legendele ceaiului chinezesc:  împăratul Shonnong 2737 î.Hr. a băut dintr-un bol cu apă fierbinte la umbra unui copac şi a simţit aroma deosebita a frunzelor care s-au desprins din copac și au căzut în vas.

Cale spre iluminare

Potrivit tradiției, calea ceaiului, originară din China, este o cale spre iluminare, iar ceremonia implică o gazdă şi mai mulţi invitaţi; Chen Xiangbai a menţionat cu fiecare ocazie faptul că „supravieţuirea ceaiului gungfu se bazează pe unitatea familiei şi atâta timp cât există familii, ceaiul nu va dispărea”. Invitaţii intră în încăpere doar când sunt chemaţi de către gazdă, ei străbat încăperea sau casa din gradină dedicată servirii ceaiului, iar datorită faptului că încăperea tradiţională are o uşă de aproximativ trei picioare înălţime, aceştia se apleacă pentru a intra şi se spală pe mâini şi pe gură, se descalţă şi fac reverenţe după uşa joasă, ca semn de umilinţă şi egalitate; de asemenea, oaspeţii trebuie să preţuiască decorul, arta şi ustensilele şi să preţuiască gazda (maestrul ceaiului), care aprinde un foc de cărbune şi, cu o graţie coregrafică, mânuieşte ustensilele.

Gazda aduce aceste ustensile pentru ceai şi începe prepararea acestuia, umplând un ceainic cu apa fierbinte, turnând pudra de ceai în castronele/ pahare, amestecând ulterior cu apa fierbinte. Ceaiul devine consistent şi este oferit fiecăruia să guste din el. Se mai oferă dulciuri din fasole şi lapte bătut. Al doilea castron de ceai este mai slab, ceea ce indică finalul ceremoniei (ceremonialul putând dura până la patru ore). Ceremonia este un ritual metafizic/religios, centrat pe ceai, metoda Gongfu însemnând însă şi  „îndemnare şi grijă” sau „să faci lucrurile bine”.

Se spune că ceaiul se odihneşte cât timp respiri de patru-cinci ori, respiraţia e mişcarea sufletului, respirând reducem emoţiile şi putem găsi resurse noi şi soluţii; e timpul frunzelor de a transforma apa fiartă şi de a-i da gustul înţelegerii realităţii. Totul e mic, delicat, în gongfu, serviciul de ceai, pensete, etc.

Poetul Lu Yu a explorat singur păduri şi munţi, a căutat izvoare cu apă dulce, colectând frunze de ceai sălbatic şi s-a delectat cu peisajele încântătoare, pentru a finaliza cartea ceaiului, în anul 760 î.Hr. El considera că apa minerală naturală şi ceaiul sălbatic sunt cea mai buna combinaţie  pentru gustul perfect, menţionând faptul că această cultură a ceaiului nu ar trebui să se concentreze doar pe gust şi culoare, ci şi pe vasele în care este pus, pe mediul şi în sezonul în care este băut.

„Ceremonialul ceaiului ne oferă unitate, respiraţia echilibrului în viaţă, rezistenţa în faţa obstacolelor, noţiunea umilinţei în faţa măreţiei cugetului, a egalităţii tuturor persoanelor, spălarea gurii de vorbe negative, descălţarea pentru a nu păşi încălţaţi pe sentimentele celorlalţi, înţelegem sau intuim contactul cu natura care se dezvăluie pentru a ne fi mentor şi vindecare…

Arta ceaiului este povestea noastră de zi cu zi, despre cum putem umili să fim uniţi, familie şi capabili să reevaluăm adversităţile vieţii… soluţiile au gustul propriu… şi plăcerea deosebită a împărtăşirii cu dumneavoastră, astăzi, aici în Casa Româno-Chineză”, mai susține Ramona Pencea.

glsa.ro

Casa Româno – Chineză filiala Arad prin prof. univ. dr. Lizica Mihuţ, preşedinta Casei Româno – Chineze împreună cu directorul Editurii Casei Romano Chineze, Ioan Matiuţ şi Ramona Pencea, preşedinta pe zona de Vest a Psihoterapeuţilor şi membru al Asociaţiei Con Brio, au organizat un eveniment special dedicat Ceremoniei Ceaiului.

În cadrul întâlnirii, psihologul Ramona Pencea a făcut o descriere a Ceremoniei Ceaiului și a însemnătății acesteia în vasta cultură a chinezilor, iar Ioan Matiuţ a făcut prezentarea ceaiului.

„În vizitele pe care le-am făcut până acum în China, Ceremonia Ceaiului este un punct distinct care se bea în cești mici, iar ceaiul trebuie să fie gata pentru a fi servit în momentul în care musafirul a ajuns pentru a nu-l face să aștepte, lucru care pentru chinezi reprezintă faptul că musafirul nu este dorit în casă. De asemenea la pregătirea ceaiului prima apă se aruncă, iar acesta se savurează lent.”, a povestit prof. univ. dr. Lizica Mihuţ.

“China este patria tainelor, a marilor revelaţii, a lecţiilor cu privire la cunoaşterea de sine – care este considerată a fi înţelepciunea superioară, iar astăzi, prin Ceremonia Ceaiului vă oferim o cale spre exprimarea de sine, Lu Yu, poet chinez (475-221 i.Hr) a făcut din ceai subiectul unei cărţi în trei volume, aceasta oferind nemurirea şi certificatul de garanţie ceaiului de-a lungul secolelor, pe plan mondial, ridicând ceaiul la rang de artă.

Înainte de a oferi informaţii cu privire la ceremonialul ceaiului, doresc să vă gândiți la momentele în care întâlniţi obstacole în viaţă sau aveţi evenimente rele, neplăcute sau dramatice. Evenimentul negativ/obstacolul este apa fiartă, adversitatea cu care vă confruntaţi, iar forţa interioară şi curajul exprimării de sine sunt asemeni frunzelor de ceai, mai exact în faţa adversităţilor să ne comportăm asemeni frunzelor de ceai, care transformă, prin aromă, culoare, consistenţă, adversităţile.

Ceaiul a fost considerat un medicament prețios, Camelia Sinensis (planta) era folosită încă din vechi timpuri, frunzele fiind presate, uscate, aromate cu ghimbir, arome şi sare, ca mai apoi să fie transformate în pulbere, iar aceasta era folosită îndeosebi în temple, dar şi în casele laicilor.

În funcție de gradul de procesare a frunzelor plantei, există 5 categorii de ceaiuri: negru (fermentat integral), oolong (fermentat parţial), verde (nefermentat), alb (nefermentat cu frunze alese mai tinere), pu-erh (veştejit şi oxidat).

În funcție de prepararea ceaiului, se pot folosi fie un gaiwan (vas), o colbă de ceai sau un ceainic de lut –Yixing. Toate accesoriile de ceai sunt clătite cu apă clocotită, ustensilele devin încălzite, determinând astfel o infuzare mai bună şi păstrarea temperaturii constante a ceaiului.

Vasele de argilă semi-poroasă sunt cele mai indicate, aroma simţindu-se din plin, dar şi vasele de porţelan, sticlă şi cele metalice sunt la fel de optime.

Servirea se realizează din ceşti, pahare sau direct din vas (gaiwan).

Nu se pune apă clocotită peste ceai şi nu se fierb frunzele de ceai pentru a nu deteriora elementele nutritive şi enzimele.

Temperatura de infuzare a apei este de 60-50 grade Celsius, astfel timpul de infuzare este mai mare şi aromele se păstrează.

Prima infuzie se aruncă. Standardul chinezesc este să se folosească 5 g de ceai pentru o preparare, infuzarea durează maxim 2 minute pentru a nu deveni ceaiul amar.

Se serveşte în cupe mici, prima infuzie e luminoasă şi aromată, astfel se face o mică pauză. Legendele ceaiului chinezesc: împăratul Shonnong 2737 î.Hr. a băut dintr-un bol cu apă fierbinte la umbra unui copac şi a simţit aroma deosebita a frunzelor. care s-au desprins din copac si au căzut în vas.

Calea ceaiului, originară din China, este o cale spre iluminare, iar ceremonia implică o gazdă şi mai mulţi invitaţi; Chen Xiangbai a menţionat cu fiecare ocazie faptul că “supravieţuirea ceaiului gungfu se bazează pe unitatea familiei şi atâta timp cât există familii, ceaiul nu va dispărea”.

Invitaţii intră în încăpere doar când sunt chemaţi de către gazdă, ei străbat încăperea sau casa din gradină dedicată servirii ceaiului, iar datorită faptului că încăperea tradiţională are o uşă de aproximativ 3 picioare înălţime, aceştia se apleacă pentru a intra şi se spală pe mâini şi pe gură, se descalţă şi fac reverenţe după uşa joasă, ca semn de umilinţă şi egalitate; de asemenea, oaspeţii trebuie să preţuiască decorul, arta şi ustensilele şi să preţuiască gazda (maestrul ceaiului), care aprinde un foc de cărbune şi, cu o graţie coregrafică, mânuieşte ustensilele.

Gazda aduce aceste ustensile pentru ceai şi începe prepararea acestuia, umplând un ceainic cu apa fierbinte, turnând pudra de ceai în castronele/pahare, amestecând ulterior cu apa fierbinte. Ceaiul devine consistent şi este oferit fiecăruia să guste din el, astfel energia benefică a gazdei și mantrele gesturilor de preparare se imprimă în aroma ceaiului, se oferă celorlalți, realizându-se conexiunea spirituală între cei prezenți.

Se mai oferă dulciuri din fasole şi lapte bătut. Al doilea castron de ceai este mai slab, ceea ce indică finalul ceremoniei (ceremonialul putând dura până la 4 ore).

Ceremonia este un ritual metafizic/religios, centrat pe ceai, metoda Gongfu însemnând însă şi `îndemnare şi grijă` sau `să faci lucrurile bine`.

Se spune că ceaiul se odihneşte cât timp respiri de 4-5 ori, respiraţia e mişcarea sufletului, respirând reducem emoţiile şi putem găsi resurse noi şi soluţii; e timpul frunzelor de a transforma apa fiartă şi de a-i da gustul înţelegerii realităţii.

Totul e mic, delicat, in gongfu, serviciul e ceai, pensete, etc.

Poetul Lu Yu a explorat singur păduri şi munţi, a căutat izvoare cu apă dulce, colectând frunze de ceai sălbatic şi s-a delectat cu peisajele încântătoare, pentru a finaliza cartea ceaiului, în anul 760 î.Hr. El considera că apa minerală naturală şi ceaiul sălbatic sunt cea mai buna combinaţie pentru gustul perfect, menţionând faptul că această cultură a ceaiului nu ar trebui să se concentreze doar pe gust şi culoare, ci şi pe vasele în care este pus, pe mediul şi în sezonul în care este băut.

Ceremonialul ceaiului ne oferă unitate, respiraţia echilibrului în viaţă, rezistenţa în faţa obstacolelor, noţiunea umilinţei în faţa măreţiei cugetului, a egalităţii tuturor persoanelor, spălarea gurii de vorbe negative, descălţarea pentru a nu păşi încălţaţi pe sentimentele celorlalţi, înţelegem sau intuim contactul cu natura care se dezvăluie pentru a ne fi mentor şi vindecare…

Arta ceaiului este povestea noastră de zi cu zi, despre cum putem umili să fim uniţi, familie şi capabili să reevaluăm adversităţile vieţii…soluţiile au gustul propriu…şi plăcerea deosebită a împărtăşirii cu dumneavoastră, astăzi, aici în Casa Româno-Chineză.”, sunt cuvintele psihologului Ramona Pencea.

arq.ro

Casa Româno-Chineză filiala Arad a organizat recent o conferință de presă inedită, în care a pus accent pe prezentarea tehnicii antice chineze de servire a ceaiului! Spunem că evenimentul a fost inedit întrucât a incitat mai multe simțuri (fiind aduse sortimente originale de ceai chiar din China!) dar și mai multe personalități arădene, implicate trup și suflet în activitatea Casei Româno-Chineze filiala Arad.

Astfel, prof. univ. dr. Lizica Mihuț a prezentat cadrul general al activităților lunare din filială, insistând asupra paginii de excepție publicată de revista Casei Româno-Chineze din România despre activitățile diverse și intense de la Arad. Apoi, scriitorul Ioan Matiuț, director de editură extrem implicat profund în viața Cetății, a prezentat sortimentele de ceai, iar psihologul Ramona Pencea a făcut o analiză a tehnicii și obiceiului consumului de ceai. Este un ritual străvechi, consacrat în China și importat pe Bătrânul Continent, cu mențiunea, totuși, că în patria ceaiului licoarea aceasta minunată este incomparabilă cu ceea ce consumăm noi, europenii, din supermarketuri.

Prepararea ceaiului face parte din cutuma frumoasă a vieții cotidiene chineze, iar chinezii se raportează aproape cu evlavie la această băutură energizantă și răcoritoare deopotrivă. În ce ne privește, recomandăm specialitățile pe bază de jasmin, dar nu cele de duzină, ci cele artizanale comandate chiar din provincia Fujian, unde în capitala Fuzhou există o cultură deosebită a acestui ceai, produs în ateliere-muzeu cu tehnici străvechi.

Lizica Mihuț a reușit din nou să surprindă asistența prin inventivitate și originalitate. Faptul că încă un eveniment frumos a avut loc la Casa Româno-Chineză filiala Arad ne dă încrederea că șirul manifestărilor care ne deschid orizontul cultural chinezesc va continua în perioada următoare cu episoade cel puțin la fel de incitante!

vestic.ro