Anton Iica, Critic Arad, 19 februarie 2026
De ce scriu acest articol chiar acum, când la Arad, în spațiul unei universități, se vorbește de doi rectori: unul care există și celălalt care urmează să fie instalat prin intervenția justiției. Scrie presa că fosta rectoriță, Ramona Lile, urmează să primească funcția, deși se află la al patrulea mandat. Ramona Lile a fost pedepsită, pentru mai multe plagiate dovedite, cu degradare și pierderea dreptului de a mai ocupa funcții universitare. Într-o instituție de educație mai contează anii? Nu. Justiția, zice Doamna, „a făcut dreptate”. Un filosof de prestigiu european, consideră că atunci când dreptatea este afectată, intelectualii au obligația să se implice și să ia atitudine. Cele de mai sus alcătuiesc contextul.
Scria filosoful Andrei Marga, fost rector, ministru, autor de cărți menite să ofere soluții, că învățământului superior a ajuns un bolnav cronic. Una dintre afecțiuni este plagiatul sau furt intelectual. „Plagiatul în sistemul de învățământ superior nu se măsoară în procente„ (cum se încearcă !). El există și „trebuie considerat furt, iar autorul tratat ca atare, fiind consecința unui caracter duplicitar, josnic, imoral, demn de oprobiul public și de ironiile studenților. Poate un plagiator (dovedit sau nu) să susțină cursuri și seminarii privind în ochi studenții ori vorbindu-le despre etică?” Evident că doar tupeul conduce la administrarea unei universități de către un rector plagiator dovedit. Iată este vorba preponderent de etică. Încălcările morale din universități blamează obrazul plagiatorului, al acelui ins lipsit de etică beneficiind, ca oficial, de avantaje administrative, profesionale și financiare.
Legea 183 din 2024 definește plagiatul ca ”preluare a unor idei, teorii, metode științifice și alte contribuții ale unui autor fără menționarea sursei” de inspirație sau de copiere. Din păcate, plagiatul în înțelesul actual nu se referă la copierea și însușirea de idei, ci doar la copiere de text, iar diferitele programe de analiză antiplagiat identifică numai similitudini de text, în procente ceea ce constituie doar o nuanțare. Chestiunea plagiatului universitar dovedit nu ține de justiție, ci de conștiință, educație și morală. Însușirea unui text care nu-ți aparține spre a obține avantaje a devenit un obicei universitar, pentru că în eșantionul de dăscălie s-au aciuit mulți falși intelectuali fără vocație și fără înzestrări didactice. Plagiatul creează vulnerabilitate pentru întreaga instituție.
Vânzoleala plagiatelor (cu 5 %, 14%, 25% sau 100%) – ca și cum procentul ar conta – și a promovărilor în învățământul superior pe funcții înalte plătite de stat cu mii de lei a vânturat puțin pe coridoarele ministerului educației. Se cumpără licențe, disertații, teze de doctorat, se promovează examene cu referate copiate, se publică ISI și BDI pe bani în reviste focalizate pe piratare, se obțin titluri (conferențiar, profesor, habilitare) prin comisii colegiale. Aproape nimeni nu intră în depresie morală, roata educației se învârtește cu inocență. Și se mai vorbește de „integritate academică”. Doctorii în educației ocupă spațiile statelor de plată și a încadrărilor din învățământul superior, sunt mai mulți profesori și conferențiari decât lectori și asistenți, rectorii dovediți de plagiatură ocupă funcții fără nicio jenă morală, decanii la fel, studenții o duc bine și după trei ani obțin diplomă de licență, apoi de masterat, apoi de doctorat, fără ca să dobândească suficientă intelectualitate ori știință.
În concluzie: Ramona Lile a obținut satisfacție juridică, dar pata morală a furtului prin plagiere nu poate fi spălată într-o comunitate de la care se așteaptă corectitudine morală. Totul pare o bizarerie rectorală și o încălcare a cutumelor universitare. Justiția nu are atribuții de spălare a imaginii etice și a falsului moral obținut în urma afectării imaginii publice a Universității arădene. Un om onest ar evita clătinarea echilibrului învățământului superior și ar recunoaște greșelile care au condus la pedepsire, compromitere și evaziune de autoritate. Copiatul, plagiatul, furtul, vinovăția și rușinea sunt flageluri sociale cu impact etic. Hoția și impostura funcționărească întreține ideea că omul se crede mai deștept decât este, iar ca să răzbată însoțit de inocentă utilizează mijloace josnice și nerușinate. Asemenea situații contribuie sistematic la degradarea vieții universitare și compromitere instituțională.