PORTRET scris de Claudia Untaru / 28 Octombrie 2020 / ZIAR DE ARAD

Timp de trei mandate a condus Universitatea de stat din Arad şi a reuşit să o dezvolte încă din primele luni, de când a fost aleasă rector, cu un număr covârşitor de voturi. Vorbim despre prof. univ. dr. Lizica Mihuţ. De ce a candidat pentru postul de rector? Cum a reuşit să dezvolte Universitatea, cine i-a fost alături, ce parteneriate a realizat şi mai ales ce regretă sau nu, puteți citi în interviul de mai jos.

Prof. univ. dr. Lizica Mihuţ a avut trei mandate de rector şi trei ani a fost președintele Consiliului Academic al Universității „Aurel Vlaicu”, iar câteva luni a fost directorul școlii doctorale.

– Ziar de Arad: În ce an aţi fost aleasă rector al Universității „Aurel Vlaicu”? Ce v-a determinat să candidați?

– Lizica Mihuţ: În  ziua de 15 februarie 2000 am fost aleasă rector, candidând împreună cu alţi trei colegi, care au luat obţinut 3, respectiv 4, 5 voturi, eu 19. Nici nu îmi trecea prin cap să candidez. În perioada aceea, eu scriam despre Universitate, deci eram practic jurnalistul care consemna evenimentele Universităţii. Eram titulară la Universitatea „Aurel Vlaicu”, la Facultatea de Teologie, fiind în conducerea acesteia. Am candidat la funcția de rector, pentru că decanul, de atunci, de la Inginerie, a propus ca un coleg să fie dat afară, pentru că nu a mers la ore. Mi-a fost teamă în acel moment. Mă gândeam că se poate întâmpla, nemaiavând titulatura la Liceul „Ghiba Birta”, să rămân fără loc de muncă. Poate nu mă duc la ore, că cine ştie ce se întâmplă şi cu toată experienţa… Aşa am gândit atunci. De aceea am candidat, de frică să nu îmi pierd locul de muncă. Eu habar nu aveam  ce se întâmplă, cu adevărat, în Universitate. Presa percepe faptele doar din exterior .

Fiind aleasa rector, la întâlnirea CNR  de la Braşov, am înțeles că eram unica femeie rector din România după anul 1989. Îmi amintesc discursurile fulminante, pe care le-am susținut atunci. Am făcut propunerea de a organiza Consiliul Național al Rectorilor la Arad, neştiind ce spaţii aveam, deci a fost primul meu impuls să invităm rectorii la Arad. Au fost de acord, prin vot, deoarece au existat și alte propuneri. Când am venit acasă și am înțeles care este patrimoniul real al UAV, am rămas siderată. Nu aveam decât un sigur spaţiu al nostru (1700 mp), cel de la Facultatea de  inginerie de pe Calea Aurel Vlaicu, iar toate celelalte spaţii erau cu contracte expirate. Adică căminul de pe Ursului nu avea nici măcar CF-ul, la fel şi cantina. A trebuit practic să le înscriem în CF şi după aceea să fie atribuite universității. Fostul sediu al rectoratului avea contractul expirat și în imobil erau încă 4 instituții, iar actualul spaţiu al rectoratului și al Facultății de științe economice  era ocupat de încă 5 instituții: Primăria cu biroul de impozite, birouri ale Direcției de  Finanțe, Crucea Roşie, biroul corespondentului media din Bucureşti şi largi spații pentru învăţământul preuniversitar. A fost foarte greu. A fost o bătălie uriașă să determinăm toate cele 5 instituții să părăsească imobilul. Spaţiul UAV al fostului rectorat nu mai avea contract de doi ani cu Consiliul Judeţean. Astfel, venind acasă de la Consiliul Rectorilor, m-am trezit că aveam o situație dificilă.

– Ce demersuri aţi făcut după această constatare?

– I-am mărturisit acest fapt regretatului arhitect Miloş Cristea, care ne-a sprijinit, în sensul că a acceptat  să coordoneze restaurarea Aulei „Iuliu Maniu”. Sala arăta extraordinar şi participanţii la Consiliul Rectorilor au fost impresionați. Întâlnirea a avut loc seara, evitând astfel să se mai întâlnească cu angajații de la celelalte instituţii, ce aveau sediu în clădire. A doua zi, am invitat rectorii la Gyula, la o întâlnire cu românii din Ungaria, iar în final, a avut loc festivitatea pe scena Teatrului arădean.

– Vă amintiţi un moment de atunci?

– Da. Trezindu-mă fără spaţii şi cu doar 2154 de studenţi, în data de 7 aprilie 2000 a venit ministrul Învăţământului de atunci, Andrei Marga, la Arad. Nu uit niciodată data de 7 aprilie 2000; eram la Prefectură şi fără să zică  ministrul «bună ziua» măcar, mi-a spus că ne va absorbi Universitatea Goldiş, asta de faţă cu rectorul de la Goldiş. Mi-a spus că: «doamna Mihuţ, sunteţi în fond o femeie rector şi o femeie poate oricând să piardă o universitate; dacă ați fi fost un bărbat era mai dificil». Au participat atunci la întâlnirea din biroul prefectului mulți invitați, inclusiv doamna Paşcalău, ca inspector general.

Am organizat  o şedinţă cu cadrele didactice din toată Universitatea, de față cu ministrul Marga, pledând pentru viitorul instituției noastre. Atunci mi-am spus să demonstrez că «o femeie nu numai că „nu pierde” universitatea, dar chiar poate să facă performanţă».

– Cum aţi reuşit să obţineţi spaţiile?

– Acreditările presupuneau un număr de metri pătraţi de proprietăţi; primul gând a fost să intrăm în legalitate cu toate spaţiile noastre. Nu ştiam că secţia de Textile de la Facultatea de inginerie avea spaţiu în căminul de la Liceul Textil. Însoțind o comisie de autorizare, am rămas trăsnită. Mi-a fost atât de jenă că, colegii noştri de la Textile aveau sediu acolo şi fără să spun la nimeni, mi-am propus, în acel moment, să construim un spaţiu demn de o  Universitate. A început bătălia pentru clădirea nouă; era un spaţiu de liceu; era mare, dar avea mai multe coridoare decât săli, astfel că a trebuit să o modificăm în totalitate, imobilul fiind gândit pentru învăţământul preuniversitar. Primii pe care i-am mutat la parter şi le-am oferit cabinete au fost colegii de la Textile, deoarece m-au impresionat enorm de mult, unde au stat 10 ani.

Toată perioada mea de la Universitate a fost una de bătălii teribile pentru că era foarte greu să construieşti în condiţiile în care nu aveam un sprijin politic. Ăsta cred că este unicul meu merit că nu am intrat în politică. Doar presa ne sprijinea şi miniştrii Învăţământului care au văzut că ne zbatem. Ne-au vizitat 11 miniștrii ai Învăţământului, dar bătăliile pentru spații au fost teribile, ajungând de la 1700 mp la 48.000 mp. Desigur, ne-a preocupat concomitent și partea de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică

– Câţi ani aţi fost la Universitate?

– Când am fost aleasă cetăţean de onoare al Aradului am elaborat o sinteză privind activitatea pe care o desfăşuram. Am fost cu totul 25 de ani la Universitate, întotdeauna am avut funcţii de conducere.

Când am realizat sinteza, mi-am amintit că George Enescu, la festivitatea de conferire a titlului de cetățean de onoare al Aradului a fost invitat să susțină o prelegere şi toată asistența era emoționată dar marele muzician a spus doar un «mulţumesc». Având exemplul lui George Enescu, toată prelegerea mea a fost de câteva minute, prezentându-mi sintetic activitatea.

– Câte facultăţi erau în cadrul universităţii când aţi preluat conducerea?

– Când am fost aleasă rector erau trei facultăţi: Teologie, Inginerie şi Ştiinţe Economice. Când am plecat erau 9 facultăţi. Aveam 14 specializări, la plecare 38. De la niciun program de master, am ajuns la 26. Nu exista şcoală doctorală, apoi am avut două, eu însămi fiind conducător de doctorat. De la un sigur proiect Tempus, am ajuns la 400 de proiecte, finanţate prin programul cadru de cofinanţare, prin fonduri structurale, prin competiţii guvernamentale.

UAV nu avea departamente, nu avea laboratoare de cercetare, nu avea un  institut de cercetare, dar s-a înființat  Institutul de Cercetare, Dezvoltare, Inovare în Ştiinţe Tehnice şi Naturale. UAV a cunoscut o dezvoltare fulminantă în timp, meritul fiind al întregii comunități academice .

Am avut mereu în minte că încă din anul 1855, intelectualii arădeni pledau în Parlamentul de la Pesta pentru o Universitate la Arad, dar nu am avut-o decât după anul1989. Universitatea continuă Institutul de subingineri. A primit un nume care a devenit un brand: Aurel Vlaicu, ca simbol al aspiraţiei spre înălțimile  ştiinţei şi culturii.

Universitatea trebuia să se dezvolte, nu doar ca patrimoniu, ci și ca structură educaţională, cercetarea ştiinţifică reprezentând dimensiunea fundamentală a învăţământului superior.

– Cine v-a fost alături?

– Am dorit să accesăm fonduri, dar nu aveam expertiză în acest sens. Trebuie să subliniez că Dumnezeu ne-a ajutat enorm.

Am avut inspirația de a invita 14 tineri cercetători străluciţi, care lucrau în universități din străinătate, fiind specializaţi pe proiecte.

Aceşti tineri cercetători români au revenit din străinătate, stabilindu-se în Arad, și au obținut pentru Universitate, prin concurs, proiecte cu importante finanţări. Mărturisesc că îmi era frică și îmi este frică, gândindu-mă la situația unei universități partenere.

În anul 2000, neavând laboratoare, Universitatea Tehnică din Sannbruchen ne-a oferit  trei, fiindu-ne de mare sprijin. Când am vizitat-o prima  dată, era prosperă şi plasată ultra central, dar când am mers în zonă a doua oară, am văzut că universitatea s-a închis, practic falimentase pentru că nu mai avea fonduri. Desigur, m-am gândit imediat la Universitatea noastră, în sensul că trebuia să atragem finanţări  prin programe şi proiecte de cercetare sau prin studenţi cu taxe, pentru că aveam mereu spectrul acesta, al falimentului. Nu puteam să cred că o universitate, cu un spaţiu uriaş și prosperă și-a închis porțile.

Așa se explică faptul că la UAV am adoptat o politică austeră; au câştigat bani în plus la salar colegii, care dobândeau prin concurs proiecte, ceea ce i-a nemulţumit pe ceilalţi, care aveau doar activitate didactică. Acum Universitatea are altă politică: de se pupă „pe față” cu toţi, de a-i numi pe „gălăgioși” în mici posturi de conducere și de a finanța mai multe norme, la plata cu ora. Universitatea „Aurel Vlaicu” va avea viitor atâta timp cât va avea fonduri de susţinere, deoarece finanţarea de către Minister a Universităţii este de, aproximativ, 50 la sută, iar restul reprezintă fonduri proprii. Este clar că în momentul în care nu vor mai fi fonduri proprii, UAV nu va mai avea viitor. Acum, cu pandemia, studenții  nu mai merg la alte universități şi rămân aici şi acum este bine, dar în momentul în care se relaxează cu pandemia și cu economia, studenţii vor căuta iar universităţile bune și foarte bune.

– Ce ofereaţi colegiilor, ce exemple?

– Am încercat să ofer modele colegilor noştri; am invitat la universitate, conferind înaltul titlu academic de Doctor Honoris Causa la peste o sută de mari personalităţi: regele Mihai, preşedinţi ai României, preşedintele Uniunii Executive de Finanţare a Cercetării, prim viceguvernatorul Băncii Naţionale, Florin Georgescu, alți oficiali și savanţi, cu merite deosebite în cercetare, dar și în activitatea didactică. Preşedintele Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice a acceptat să predea un semestru la Universitatea noastră ca să ne sprijine instituţional. Sunt nemulţumită că acum în loc să susţinem colaborarea și să elaborăm proiecte cu mari universități din America,  China, Canada, Germania, Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda, Portugalia, vizita actualei conduceri este în Brazilia, Venezuela, Columbia, Indonezia, Vietnam, Mexic, în Bangladesh, una dintre cele mai sărace ţări ale lumii, cu peste 70 la sută analfabeţi. Să reținem că Universitatea a conferit DHC la doi preşedinţi ai Academiei Române şi la doi vicepreședinți, la alte mari personalități, și a fost vizitată de către trei ambasadori (SUA, China şi Israel), dar si de personalități  la vârf ale Uniunii Europene: preşedinta comisiei de învățământ şi cercetare, tineret şi sport din Parlamentul European, comisari pentru cercetare, şi vicepreşedinta Bundenstag-ului din Germania.

Au venit la UAV savanţi din  mari Universităţi din SUA, Canada, Israel, Franța, Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda, Austria, Germania, Ungaria, Universitatea având protocoale şi relaţii de colaborare /proiecte cu mari universităţi din Europa. Unele din fondurile, pe care UAV le-a adus pe cercetare, erau cu participarea acestora. Am invitat și conducători la vârf în masonerie, de rit scoţian şi de york, cu scopul de a sprijini universitatea.

Am fost atentă şi cu foştii rectori, eu am fost al şaptelea. Le-am adus un omagiu, au participat trei care erau în viaţă, le-am oferit titlul de Doctor  Honoris Causa.

– Regretaţi faptul că nu mai sunteţi rector?

– Nu regret, pentru că vine un moment al vârstei și  trebuie să te oprești, dar este important să crească ca vizibilitate națională și internațională. Dacă am câştigat ceva este tocmai dreptul de a spune adevărul în faţă, în general, nu numai despre Universitate, chiar dacă am deranjat si deranjez pe foarte mulți.

În momentul în care am plecat din Universitate, m-am detaşat, dar urmăresc ce se întâmplă, pentru că am muncit zi şi noapte două decenii și jumătate şi Universitatea, la unica evaluare efectuată de minister s-a clasat pe locul I la una din cele trei categorii ale clasamentului. Se discuta mult în conclavul academic şi în presă despre Universitatea „Aurel Vlaicu”. Acum mă deranjează că rectorul declara că «cercetarea este un hobby», în condiţiile în care cercetarea reprezintă dimensiunea fundamentală a unei universităţi.

– Nu credeţi că supăraţi cu aceste cuvinte?

– Nu trebuie să se supere nimeni, nu este vorba despre ură şi înverşunare, deoarece am o linişte și o seninătate interioară profundă, neavând  niciun  resentiment faţă de cineva iar comentariile sunt întotdeauna „pe faţă și nu pe la colțuri”. Eu spun ce gândesc. Sunt împotriva plagiatelor şi doresc sancționarea acestora. Sunt și voi fi împotriva celor care nu acordă importanţă dezvoltării universității şi care o „trag în jos”. Având o situaţie grea financiară, am fost mereu sprijinită de oameni, care au crezut în mine și cărora le port o vie recunoștință. Eu chiar credeam sincer că o secretară poate să ajungă rector dacă este cu o pregătire temeinică.

Nu am niciun resentiment dar sunt nemulţumită de plagiate, de care nu ştiam. Ramona îi ruga pe colegi să o pună coautor pe cărţile lor, și astfel a ajuns un specialist, în peste 30 de domenii de cercetare. Nu poți avea contribuții în mai mult de două, trei domenii conexe dar ea a procedat astfel.

– Ştiu că în mandatul dumneavoastră ați avut foarte multe reclamații, controale, ANI, campanii de presă, DNA, denigrări …               

– Aşa este. Am fost unica universitate din România controlată de ANAF (8 luni), de ANI (6 ani), DNA (de 2 ori), de 17 organisme fiscale, inclusiv SRI internațional fiscal. Curtea de Conturi din Arad ne-a controlat în fiecare an, dar de când am plecat de la UAV nu a mai venit în control, ANI nu controlează actualul rector, deși suntem în octombrie și nu și-a depus declarația de avere pe anul trecut, nu sunt articole critice în Arad, cu mici excepții…

– De ce credeți că ați fost atât de controlată ?               

– Probabil, din cel puţin două motive: refuzul meu categoric de a intra într-un partid politic și dezvoltarea noastră instituțională care a deranjat profund cercuri de interese, instituții.

Vă spun sincer că m-au bucurat aceste numeroase controale, pentru că s-a demonstrat astfel că nu mi se poate reproșa «nici măcar un ac în plus sau în minus», neprimind nicio atenționare sau sancțiune, privind încălcarea legilor în vigoare. Am publicat 16 volume /anuare ale Universității  și o carte de 903 pagini, în care se găsește întreaga noastră activitate.