Fără îndoială, venirea la Arad a domnului Mihai Fifor a marcat o pagină de succes ca politician, dar și pentru PSD.

Am discutat  o singură dată, mai pe larg, cu dl. MIHAI FIFOR și ne-am mai întâlnit de câteva ori, doar ocazional. Dar nu despre ministrul de astăzi doresc să scriu, cu toate că a vădit inițiative lăudabile, ci despre OMUL Mihai Fifor, astfel încât Vă Invit să reţineţi acest episod de viață, ce ar putea fi al fiecăruia dintre noi.

Având, la început de iunie, o aniversare a promoției noastre de liceu, printre colegi, întotdeauna, în comitetul de organizare, era B.D.. Nu îi dau numele, deoarece mă refer la fapte care dor. Colegul meu de liceu, cu eforturi extraordinare, abia mergea. Nu-l văzusem de mult timp. Aflasem acum că, de un an și două luni, așteaptă imunoglobulina la un spital timișorean. Urmărindu-i dificultatea pasului, am fost, deopotrivă, şocată și indignată. Si, imediat, m-am gândit pe cine aș putea ruga să-l ajute. I se comunicase telefonic ca nu se află pe lista celor care urmau să primească imunoglobulină ci va trebui să aștepte o nouă tranșă. Dar până când? Profund impresionată de situația colegului meu, m-am gândit să mă adresez unui parlamentar de Arad, spre a-i înfățișa acest “caz”, în fond umanitar, ce avea stringentă nevoie de ajutor. I-am prezentat “cazul” senatorului și nu ministrului MIHAI FIFOR și, astfel, am descoperit OMUL din spatele ierarhiilor publice. Sensibil la suferință și la boală, prompt, profund implicat când i se solicită sprijinul. Vă mărturisesc marea-mi surpriză și, totodată, puternica-mi impresie, lăsată de dl. MIHAI FIFOR, în ceea ce privește soluționarea acestui “caz” umanitar. Este reconfortant să descoperi că într-o lume minată de controverse și egoism, de trădări și de interese, există, fapt rarisim, politicieni ce nu au uitat nicicând că sunt, în primul rând, OAMENI, cu majuscule. Și dl. MIHAI FIFOR binemerită aprecierea noastră.

Dar, în mod cu totul regretabil, am descoperit și cinismul inimaginabil al unui medic care, probabil, cu gândul la pacienții de la clinica-i privată, l-a rugat pe colegul meu să renunțe deocamdată la imunoglobulină, altfel spus, să-și aștepte, liniștit și resemnat, “sfârșitul”?! Atitudinea medicului, îmi place să cred, reprezintă un caz izolat, dar poate constitui un memento pentru conclavul halatelor albe și nu numai. Iar episodul  trist al colegului meu de liceu, bolnav cronic de șapte ani, poate genera  o REFLECTIE  asupra OMENESCULUI din NOI, atât de RAR în LUMEA DE AZI.

Lizica Mihuţ