Arhiva etichetelor: varful aisbergului

1

Pe scena Teatrului arădean, Vârful aisbergului de Antonio Tabares

Tradus în mai multe limbi, tânărul dramaturg Antonio Tabares, venit la premiera Teatrului arădean tocmai din Insulele Canare, unde își are reședința ( fapt, cu totul lăudabil ! ), se înfățișează întâia dată publicului din România, cu o piesă ce își propune să surprindă, după cum însuși mărturisește, „relațiile interpersonale, într-o lume competitivă și ostilă”, relații binecunoscute tuturor.

Este a doua oară în această stagiune când Teatrul arădean propune o piesă despre companii multinaționale, de această dată, autorul pornind chiar de la un caz real, petrecut într-o cunoscută fabrică din Franța și anume sinuciderea a trei angajați în cinci luni! Desigur, prin extrapolare, și nu numai, se întelege că drame asemănătoare pot fi întâlnite deopotrivă în companii mici și mari, naționale și multinaționale!

Cum scrie tânărul Antonio Tabares? O întrebare pe care mi-am pus-o necontenit citindu-i textul iar răspunsul mi-a apărut fără echivoc și anume că dramaturgul își vizualizează textul, elaborându-l în imagini, dând chiar indicații nu numai cu privire la mișcarea personajelor în cadrul scenelor ci și la stările acestora și anume: „fumează gânditoare” sau „jumătate nervoasă, jumătate neîncrezătoare” sau „oftează” sau „tăcere” sau „ridică din umeri” și multe altele.

Este bine că regizorul Theodor-Cristian Popescu nu a urmat întocmai „sfaturile” autorului cuprinse în parantezele din text ci a gândit un spectacol unitar, cu detalii edificatoare, în fond, o radiografie a lumii de azi, dominată de preocuparea de a realiza un profit, cu oricare dintre sacrificii. Regia se sprijină mult pe scenografie, aș zice chiar că este un spectacol, prin excelență, de scenografie. Nu știu daca a fost ideea regizorului Theodor-Cristian Popescu sau a scenografului Cosmin Ardeleanu sau dimpreună au propus un labirint ca loc de desfășurare a întregii acțiuni, un labirint care, precum viața sau viața, precum un labirint, are zone libere și zone blocate, ceea ce poate însemna izbânzi dar și eșecuri, mici bucurii dar și ratări definitive. Din punctul nostru de vedere, regizorul a ratat finalul și, în acest fel, a probat o înțelegere limitată a textului lui Antonio Tabares. Nu Gabriela este numele persoanei ce constituie a patra sinucidere, precum în spectacol, ci oricare dintre angajați puteau sfârși tragic, fapt precizat chiar de autor: „Înca nu stim despre ce-i vorba. Am găsit pe cineva mort într-unul dintre lifturi. Se pare ca și-a tras un glonț în tâmplă”. Desigur, putea fi Gabriela dar și un altul sau o alta! Credem că regizorul a fost neinspirat, nesocotind admirabila idee a dramaturgului privind „opera aperta” despre care vorbea Umberto Eco, ceea ce conferea textului o largă deschidere spre o necesară reflecție cu privire la omul contemporan, cu dramele sale existențiale, ce par a se acutiza în viitor!

Actrița DORINA PETER DARIE aștepta de prea mult timp un rol principal, precum al Sofiei Cuevas, un rol complex, solar aș zice, nu doar pentru faptul că în jurul său gravitează toate celelalte personaje. O urmăresc pe DORINA PETER DARIE de când, elevă fiind, însoțită de draga ei mama -cea dintâi care a crezut în harul ei actoricesc- se pregătea să susțină examenul de admitere la Facultatea de teatru. Desigur, are talent cu carul. Nu am înțeles niciodată de ce a stat în umbră atâția ani. A întruchipat, ce-i drept, varii personaje, dar nu personajul fundamental al unei distribuții. Iat-o acum, în rolul Sofiei Cuevas, dovedindu-și reala vocație, evoluând credibil și nuanțat dar într-un ritm prea lent, probabil impus de regizor, deoarece este ritmul lipsit de nerv al întregului spectacol.

Mă bucur că în ultimul timp BOGDAN COSTEA este nu numai managerul ci și actorul, ce s-a reîntors la „uneltele”-i histrionice care l-au consacrat. În spectacolul în discuție este un lider de sindicat (Alejandro Garcia), precum atâția astăzi, care au renunțat la lupta pe baricade și la aruncatul cu pietre pentru un post de birou, care înseamnă nu doar completarea și ștampilarea unor formulare ci, de fapt, renunțarea la înaltele-i aspirații de altădată.

În rolul lui Carlos Fresno, actorul IOAN PETER evoluează puțin crispat și inflexibil dar, în ansamblu, construiește limpede un rol destul de dificil, al managerului, pentru care succesul presupune strivirea colaboratorilor, cu bunăștiință, și chiar sacrificii profunde pentru îndeplinirea Planului impus de conducerea Companiei respectiv a prototipurilor Aisberg, Argos și Osiris.

Dacă regizorul îi conferă personajului Gabriela Benassar o altă consistență decât aceea din textul lui Antonio Tabares, atunci și actrița CECILIA DONAT LUCANU trebuia să infățișeze o altă dimensiune a personajului or ea a evoluat stingher, într-o ușoară notă de superficialitate. Ne întrebăm dacă de vină este regizorul sau actrița?

Remarcăm evoluția corectă dar lipsită de strălucire a actorilor ȘTEFAN STATNIC (Jaime Salas) și CĂLIN STANCIU (Carmelo Luis), onorându-și rolurile ce le-au fost încredințate de regizor.

În concluzie, un spectacol cu un text în premieră pe țară, ce a deschis Festivalul Internațional de Teatru Nou, un Festival ce a reunit reprezentații teatrale în varii „chei” teatrologice, cu regizori și actori consacrați sau care „bat” cu tăria talentului lor la porțile consacrării. Felicitări lui CLAUDIU GROZA, selecționer al FITN.

Lizica Mihuț

 

Notă: Articolele publicate din octombrie 2015, precum și unele apărute anterior, vor constitui pagini ale unei viitoare cărți.

În rest, să auzim numai de bine!