Aradon, Andreea Pintea, 28 aaugust 2025

Mărturisiri în premieră cu prof. univ. dr. Lizica Mihuț, despre activitatea editorială și publicistică.

JURNAL ARĂDEAN: S-a scris mult despre activitatea dvs. În mod sigur, există încă lucruri care nu sunt cunoscute, de aceea vă propun să discutăm acum despre activitatea editorială și jurnalistică. Când ați început să scrieți / să publicați?

Lizica Mihuţ: Casa Pionierilor din Arad avea așa numite „cercuri” în multe domenii, iar eu, în prima clasă de gimnaziu, am optat pentru „Cercul micilor corespondenți”. Scriam, la început, mici știri care au devenit treptat articole, pe care profesoara noastră de atunci le ducea unicului ziar local. Presa a devenit astfel un „microb”, care nu m-a părăsit nicicând. Spre sfârșitul studenției am început să scriu despre Teatrul arădean și despre Teatrul din Reșița, unde am locuit scurt timp după terminarea Facultății.

JA: Și ați publicat, constant, mulți ani, cronici de teatru și nu numai, în „Orizont”, importantă revistă de cultură din Timișoara.

LM: Publicarea unor cronici la o revistă de cultură presupunea o riguroasă documentare: text, regie, scenografie, interpreți etc., precum și o abordare comparativă a spectacolului de teatru. Astfel, am consultat colecția de cărți, ziare și reviste a Bibliotecii arădene, care a devenit treptat a doua mea casă, dar spre surprinderea mea, multe informații despre teatru erau tăiate, deci lipseau, ceea ce făcea adeseori imposibilă documentarea. Și acum după foarte mulți ani, le port o vie recunoștință doamnelor bibliotecare, care m-au consiliat și mi-au propus întâlnirea cu regretatul Iosif Sârbuț, cunoscut colecționar, care a avut meritul excepțional de a aduna afișe, informații, în general despre teatrul și sportul din Arad. Precizez că mi-a fost de real folos colecția lui Iosif Sârbuț, care a devenit o vreme Muzeul Teatrului arădean, precum și documentația, pe care am efectuat-o la Arhivele statului. Dar de la documente până la elaborarea unei istorii a teatrului este cale lungă.

JA: Cum ați avut ideea să vă dați doctoratul cu istoria culturii arădene, respectiv a teatrului arădean în context transilvănean.

LM: Doctoratele înainte de 1989 trebuiau să propună teme despre care nu s-a scris, deci contribuții originale. La București, atunci, un oraș pentru mine, aproape necunoscut, cu o concurență acerbă (13 candidați pe un singur loc), am fost admisă, cu o temă privind istoria culturii în Transilvania. Tema se încadra în domeniul filologie, dovadă că am susținut teza de doctorat în celebrul amfiteatru Odobescu al Universității din București. Este un mit neadevărat că trebuia să fii membru de partid. Eu am intrat în PCR foarte târziu, la 13 ani de la începerea doctoratului, în anul 1980.

JA: Ați fost peste 20 de ani unicul doctor în filologie din județul Arad. Ce v-a adus doctoratul?

LM: În mod sigur, multă invidie și denigrări, dar și echivalentul gradului I în învățământ. Cu toate că erau puține doctorate, publicarea tezei a fost dificilă, mai ales că aceasta constituia o abordare polemică cu istoriografia maghiară, având în atenție militantismul prin cultură a românilor pentru înfăptuirea Marii Uniri. Manuscrisul meu a stat aproape 5 ani la tovarășul Hegeduș, șef la Consiliul Național al Culturii, dar a apărut totuși, în ianuarie 1989 la Editura Eminescu, una din cele mai importante edituri din România. A fost o imensă bucurie pentru mine, greu de exprimat în cuvinte, însoțită, nu mi-e rușine să recunosc, cu lacrimi de împlinire.

JA: Au urmat apoi multe cărți, dintre care cinci la Editura Academiei Române, aproape 4000 de pagini, autor unic. Tematica lor pare diferită, dar reunește „felii”, ale domeniului filologie.

LM: Ca profesor, cu pasiune și aș zice, cu modestie, având o oarecare performanță în predarea gramaticii, am publicat cărți în acest domeniu, adresate studenților și elevilor. Ca rector am coordonat / am elaborat 16 volume despre Universitatea „Aurel Vlaicu”, iar articolele ultimilor ani le-am adunat în 2 volume: „Atitudini și confesiuni”.

Recunosc că, deși am publicat 3 cărți despre istoria culturii/ teatrului arădean, dintre care două la Editura Academiei Române, mi-a fost extrem de greu să elaborez o ediție finală, deoarece nu aveam modele, iar cărțile menționate se refereau la anumite perioade ale acesteia. Mărturisesc, întâia dată, că atunci când a început campania mizerabilă împotriva mea, numeroase reclamații, inclusiv că nu am doctoratul am acționat în instanță denigratorii și am câștigat daune materiale.

Dar ceea ce este extrem de important, m-am apucat să elaborez și am și încheiat ediția definitivă din punctul meu de vedere, a „Aradului teatral” (1743- 2010), Editura Academiei Române, ce reunește, într-o viziune unitară, aproape 2000 de pagini. Pentru prima dată în cele multe decenii de când scriu despre teatru, un actual regizor tânăr al Teatrului arădean, ignorant în ceea ce mă privește, îmi scria „să las teatrul și să-mi văd de profesorat”, nesocotind că sunt membru în secția de Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România, precum și în UNITER (secția de Critică teatrală), dându-mi chiar lecții de gramatică, probabil, neștiind că am coordonat 16 doctorate în domeniu, toate recunoscute de CNADTCU.

Fără îndoială, voi continua să scriu, ca întotdeauna din convingere, dacă voi avea sănătatea necesară. Doamne ajută !

criticarad.ro, 25august, 2025

---

Îl înțeleg pe ANTON ILICA că citește cu nesaț cărțile confraților din această parte de țară, deoarece s-a eliberat de constrângerile universitare, asumându-și libertatea de a trăi alături de cărți în frumoasa sa familie, căreia îi mulțumește pentru că i-a „înlesnit liniștea scrierii”, neuitând să menționeze pe rând pe Delia, soția sa de-o viață, pe fiica și pe ginerele său, dar și pe dragul și unicul său nepot: Andrei Vlad Leucea Ilica.

---

Tipărit cu sprijinul Consiliului Județean Arad prin Biblioteca Județeană A. D. Xenopol, cartea lui ANTON ILICA, OGLINZI INTERIOARE: GÂNDURI TRĂITE, apărută recent la Arad – Gutenberg Univers, urmează altor 5 volume, ce au văzut lumina tiparului în anii 2017, 2020, 2021, 2022, 2023. Cartea reunește texte publicate de ANTON ILICA în presa literară și nu numai, onorând prin personalitatea sa științifică / culturală Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Mărturia lui ANTON ILICA, pe coperta a IV-a a cărții: „Scriu, să nu-mi piară pofta de lectură; citesc, să-mi întrețin sănătatea mintală” este completată în „Jurnal de cititor”, primul text al cărții, în care recunosc intelectualul fin și riguros, dar deopotrivă generos, care precizează: „Eu scriu de plăcere (e adevărat că mulți prieteni îmi trimit cărți vulnerabile pentru prefațare sau recenzare, iar bunătatea mea colegială e sedusă de concesii)… cele peste 30 de volume publicate dau mărturie asupra plăcerii mele de a citi. Fiecare lectură m-a deprins să gândesc, să vorbesc, să scriu, să construiesc proiecte și gânduri din idei, să-mi schimb condiția intelectuală.”

---

ANTON ILICA „se plimbă la braț”, precum metaforic subliniază, „cu personajele coborâte din cărți”. Cele 345 de pagini ale cărții cuprind analize laborioase și pertinente cu privire la scriitori clasici și contemporani sau autori, ce “bat la porțile consacrării”, domeniile de abordare fiind precum însuși subliniază: poezia contemporană, proza, istoria locală, filosofia. Reținem subcapitolul „Studii”, în care citim cu real interes abordări temeinice despre Țichindeal „gură de aur”, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, dar și despre Descartes și Spinoza, despre Titu Maiorescu, despre Lucian Blaga și Elena Daniello, despre Ioan Biriș, „filosoful arădean inamovibil”, despre Gheorghe Schwartz și „raftul său de cărți”, despre Lavinia Betea și „farmecul relatării”, ca să dăm doar câteva exemple.

Și subcapitolul „Medalioane”, ce cuprinde 12 „profile” îl menționez, nu în ultimul rând, deoarece împreună cu celelalte multe articole ale cărții îl dezvăluie pe ANTON ILICA, nu doar pasionat de lectură, dar și profund cunoscător al meșteșugului de a „mânui” cuvintele, atent fiind să sintetizeze, uneori prin doar câteva cuvinte, alteori prin spații largi, personalități și personaje, evocate cu acribie și farmec.

Și aceste rânduri se doresc o INVITAȚIE scrisă din convingere, spre a descoperi și a redescoperi un intelectual sui-generis: ANTON ILICA.

Mă simt obligată moral să rememorez un episod, pe care l-am considerat atunci și îl consider și acum, dramatic din existența UAV. Ion Iliescu, în calitate de președinte, a participat la Deschiderea anului universitar 2001-2002. Dar în seara premergătoare evenimentului a avut loc în Casa de oaspeți de pe strada Horia, o cină oficială, la care, alături de oficialii arădeni, am fost invitați Aurel Ardelean și eu, în calitate de rectori ai celor două universități arădene. Înainte de începerea cinei, Ion Iliescu a dat mâna cu fiecare din cei prezenți. Ajungând la mine, mi-a spus că știe că sunt unica femeie rector din România și îi pare rău, dar trebuie să-mi spună că <având în vedere situația Universității „Aurel Vlaicu”, va comunica cu prilejul Deschiderii anului universitar hotărârea privind absorbția ei de către Universitatea „Vasile Goldiș”>. Am fost consternată să aud această „sentință” spusă chiar de președintele României. Nu am avut cu cine să comentez, deoarece a început imediat cina, iar eu m-am așezat la masă între Corina Crețu, consilieră a președintelui și George Maior, atunci ministrul adjunct al Apărării. Mă aflam într-o situație extrem de dificilă, pe care am relatat-o celor doi distinși vecini, exprimându-mi surprinderea că președintele Ion Iliescu, lider al unui partid de stânga are același mesaj, precum Andrei Marga, atunci ministru al învățământului, membru al PNȚCD, care, aflat în campania electorală, în 7 martie 2000, deci înainte cu câteva luni, în cabinetul prefectului Gheorghe Neamțiu, mă anunța că Universitatea „Aurei Vlaicu” va fi absorbită de Universitatea „Vasile Goldiș” și nu va fi o surpriză că „o femeie pierde o universitate”, fapt binecunoscut, consemnat în presă și în Anuarul UAV. I-am rugat pe Corina Crețu și pe George Maior să se informeze, subliniind că instituția noastră și-a dublat numărul de studenți la admiterea recent încheiată și că avem o strategie de succes, pe care sunt hotărâtă să o înfățișez la Deschiderea anului universitar în prezența președintelui și apoi în semn de protest să părăsim sala mare a Palatului Cultural. La scurt timp după relatarea mea, Corina Crețu și George Maior, cărora le sunt și acum recunoscătoare, s-au ridicat de la masă și au avut o discuție în sala alăturată. După terminarea cinei, l-am condus alături de ceilalți, pe președintele Ion Iliescu, exprimându-i împreună cu urarea de Noapte bună, speranța că „noaptea să îi fie un sfetnic bun”. A doua zi, la festivitate, președintele Ion Iliescu nu a mai avut discursul de absorbție, ci a purtat cu mine o discuție colocvială. Nu și-a cerut scuze, dar a făcut un gest încărcat de semnificație și anume la plecarea din Arad, în prezența tuturor, la câteva momente după plecarea coloanei oficiale, a oprit mașina, a coborât și mi-a adresat câteva cuvinte de felicitare. Ion Iliescu a revenit în Arad trei ani târziu, cu prilejul Zilei Naționale a României, când alături de alte evenimente, cele două universități arădene i-au conferit titlul de Doctor Honoris Causa. Ziarul „Adevărul” din 2 decembrie 2003 consemnează: „În privința Universității „Aurel Vlaicu”, președintele a apreciat „localul modern, cu dotare nouă, afirmând că „Aradul avea vocație să devină centru universitar” și că existența învățământului superior la Arad este un act de dreptate”. Câteva luni mai târziu, Aurel Ardelean și eu am primit la Cotroceni, distincția Serviciul Credincios în grad de Cavaler, dar despre acest episod, cu un alt prilej.

Fără îndoială. Ion Iliescu, primul președinte ales al României, adulat sau contestat deopotrivă, rămâne o personalitate cu merite incontestabile în istoria României contemporane.

DUMNEZEU SĂ-L IERTE ȘI SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE .