Încep prin a mărturisi că, de peste 12 ani, am o colaborare profesională și umană cu Lizica Mihuț, autoarea acestei cărți. Nu este o relație comodă, pentru că e vie și dinamică, așa cum este și cartea pe care o semnează: „Atitudini și confesiuni”.   

A doua mărturisire pe care aș dori să o fac este că n-am citit niciodată o carte proastă. E prea scurtă viața pentru a pierde timpul cu lecturi fără miez. Dacă se întâmplă să încep o carte proastă, mă prevalez de primul drept al cititorului, formulat de Daniel Pennac, acela de a nu citi, de a închide cartea, de a o lăsa de-o parte. Cartea Lizicăi Mihuț este o carte bună, de aceea am  citit-o.

Prezentarea pe care vreau să o fac este strâns legată de titlul „Atitudini și confesiuni”. Adică m-a determinat să vă transmit celor prezenți propria atitudine față de autoare și față de ce scrie, dar să mă și mărturisesc, așa cum am făcut-o deja. Deci titlul m-a influențat, fără să vreau.

  Mă voi folosi de verbul-cheie „a admira”, care, din punctul meu de vedere, este sâmburele tare al cărții scrise de Lizica Mihuț. Și folosesc termenul de sâmbure cu trimitere la etimologia lui așa de frumoasă – care are legătură cu termenul simbol, emblemă, semn distinctiv, semn care permite recunoașterea. Voi reveni, apoi, la verbul-cheie.

În Capitolul I, a admira este sinonim cu a stima, a cinsti. Se evocă „reverențial” patru figuri legate de pământul Aradului și de sufletul autoarei: Patriarhul Daniel, Ștefan Augustin Doinaș, Ioan Dumitrache, Daniel Funeriu. Alegerea este subiectivă, dar cine poate acuza un autor că este subiectiv?

În Capitolul al II-lea, cuvântul-cheie este sinonim cu a aprecia, a cunoaște, a contempla. Profilurile personalităților de ieri și de azi au valoare de document și se constituie în adevărate curricula vitae, adunate laolaltă de capacitatea autoarei de a le documenta, dar, mai ales, de a învia lucrurile bune pe care acești oameni le-au făcut pentru comunitatea arădeană de care sunt legați.

În Capitolul al III-lea, perspectiva se răstoarnă. Admirația vine din exterior – este vorba de modul în care Ambasada R.P. Chineze în România se raportează la activitatea Forumului Prieteniei și Colaborării Româno – Chineze. Aici, a admira devine a reflecta și e bine și relevant să vezi prin ochii unor diplomați cu greutate.

În Capitolul al IV-lea și al V-lea, autoarea cântărește, chibzuiește, opinează despre diverse subiecte la care este provocată să răspundă. Dar se și confesează, atât cât este nevoie ca receptorul să-i  poată alcătui un portret cu trecut, prezent și planuri de viitor. Nu complet, căci omul nu poate fi cuprins niciodată în integralitatea și complexitatea lui, ci din fragmente semnificative. Aflăm despre copilărie, studii, provocările carierei universitare, principii și valori personale, dar și opinii avizate despre domenii în care Lizica Mihuț excelează – teatrul, istoria culturii, învățământul.

Nu se putea ca această carte să nu dedice un capitol consistent teatrului, cu care autoarea are o lungă „poveste de dragoste”. Aici, în Capitolul al VI-lea, admirația înseamnă judecata și analiza specialistului, care, cu ochi critic, privește, spre spectacolele din Arad și nu numai.

„O relație de lungă durată” – ca să folosesc un clișeu în același registru – este relația cu Universitatea „Aurel Vlaicu”. Nu este cazul să mă refer aici la cum se leagă numele Lizica Muhuț de Universitate. Rețin doar o frază care mi-a plăcut foarte mult: „Am muncit enorm spre a-mi câștiga dreptul de a spune ce gândesc”. Aici, ca, de altfel, și în capitolul al VIII-lea, Lizica Mihuț își propune să conjuge verbele a cerceta, a investiga, a taxa, cu o privire atentă și tăioasă.

Capitolul al IX-lea cuprinde, așa cum îi spune numele, diverse articole de atitudine, reacții la evenimente ale momentului, consemnări ale opiniei autoarei în legătură cu instituții ale statului sau „faptul divers”, care provoacă reflecții de viață, universal valabile.

 Capitolul al X-lea răstoarnă, din nou, perspectiva. Adică autoarea știe să-și organizeze materialul, să spargă eventuala monotonie a punctului de vedere subiectiv, astfel încât cititorul să fie din nou surprins, din nou atent. Texte care prezintă cărți semnate sau coordonate de Lizica Mihuț sunt tot atâtea reflecții ale personalității autoarei, care nu a încetat niciodată să-și facă auzite opiniile și să-și clarifice atitudinile.

În final, cartea propune o selecție de imagini grăitoare pentru întâlnirile semnificative din ultimii ani, care sunt tot atâtea experiențe de viață ale Lizicăi Mihuț.

Închei prin a repeta că sâmburele tare al cărții este verbul a admira, chiar și atunci când el se învecinează cu alte sensuri. A privi foarte atent în jur, a lua atitudine, a exprima opinii, și, mai ales, a admira este apanajul omului care știe exact cine este. Rar am întâlnit asemenea spirit critic. Dar pe măsura acestui spirit tăios este și capacitatea de a admira și de a recunoaște valoarea. E o carte foarte bună. Citiți-o. Diana Achim