CUM A REUŞIT PROFESORUL UNIVERSITAR DR. LIZICA MIHUŢ SĂ-ŞI ÎNVINGĂ CONDIŢIA ȘI SĂ DEVINĂ FEMEIA PUTERNICĂ DE ASTĂZI

Femeie nativ-puternică, dr. Lizica Mihuț a cunoscut succesul încă din adolescenţă, când a început să aibă mai multe locuri de muncă şi să câştige bani. Lizica Mihuţ este  una dintre femeile cele mai cunoscute din Arad, o persoană influentă în urbe şi nu numai.

Fostul rector al Universităţii „Aurel Vlaicu”, actualmente preşedintele Casei Româno-Chineze, Filiala Arad, a avut o copilărie destul de grea, dar frumoasă în același timp, după cum declară ea însăși. Fiind o fire ambițioasă, acest lucru a ajutat-o mereu, urcând încet și sigur pe treptele succesului.

„Eram o fetiță extrem de ambițioasă, eram teribil de motivată ca să îmi depășesc oarecum condiția, părinții mei fiind chiaburi. Ni s-a naționalizat tot ce aveam. Eu am prins perioada un pic mai bună, dar ceilalți doi frați ai mei au trăit chiar perioada cea mai dificilă a contemporaneității noastre. Le-a fost extrem de greu să se descurce, am ajuns să stăm patru într-o cameră iar eu dormeam cu mama și cu sora mea într-un pat. Tatăl meu a murit când aveam opt ani, nu a putut rezista faptului că familiei i s-a luat absolut totul. Avea doar 38 de ani. A fost o perioadă destul de grea, dar nu am simțit-o chiar așa deoarece, în fond, eram copil. Îmi rămăseseră părinții mamei și ai tatălui, dar și fratele meu mai mare cu nouă ani, pe care l-am simțit ca pe un adevărat tată și sora mea, care era cu șapte ani mai mare”, povesteşte Lizica Mihuţ.

Spune despre ea că era tocilară, nu foarte deşteaptă, iar când a dat examenul pentru  liceu din postura de  premiantă a reuşit să-i surprindă pe toţi, deoarece ea împreună cu o fată de protopop au picat examenul şi nu au intrat din prima la liceu. „Exista şi atunci un mod de a fenta sistemul. Mama s-a dus la Alexandru Roz, care era atunci director adjunct al liceului, ca să îl roage să îmi elibereze diploma să susțin examenul de admitere la liceul din Ineu și apoi să mă transfer la Arad. Directorul a spus: «dacă ea nu intră la liceu, eu trebuie să îmi pun diploma de profesor în cui, ea trebuie să facă liceul». Nu a vrut să elibereze diploma și nu m-am putut înscrie la liceul din Ineu, așa că am susținut  în toamnă și am reuşit. Astfel că pe profesorul Roz nu o să-l uit niciodată. L-am admirat și prețuit și sunt în stare să mă bat cu toată lumea pentru asta. Deci au fost și atunci profesori adevărați, profesori care s-au opus abuzurilor. Chiar eu am fost sprijinită de regretatul Alexandru Roz”, mai adaugă arădeanca.

 

Probleme cu cei din Cermei

Preşedinta Casei Româno-Chineze spune că cei din comuna arădeană Cermei,  unde s-a născut dar nu a locuit, dar familia ei avea prăvălie şi proprietăţi, au cerut să fie dată afară din facultate deoarece era copil de chiabur. Nu a putut uita acest lucru niciodată şi în urmă cu câțiva ani când autorităţile locale din comună  au dorit să-i ofere titlul de cetăţean de onoare l-a refuzat tocmai din acest motiv.

„Și când eram în anul I de facultate, ambițioasă și tocilară fiind, am trăit cu teama că o să mă dea afară din școală pentru că eram copil de chiabur. Frații mei au trăit drama aceasta, iar eu fiind mai mică am asistat la momente, uneori dramatice. La un moment dat primesc o notă telefonică de la decan prin care mă invita să vorbească cu mine. Eram sigură că s-a întâmplat ceva. Ajunsă acolo îmi arată o listă cu peste 300 de persoane din Cermei care au semnat să mă dea afară din facultate pentru  că eram fată de chiabur. Norocul meu că acea scrisoare pe mine m-a ajutat foarte mult. Decanul era cel mai mare profesor din Timişoara și anume Eugen Todoran, care după Revoluție a fost înscăunat de toată Timișoara rectorul Universității de Vest din Timișoara, era o somitate extraordinară. Eu la 17 ani habar nu aveam că profesorul Todoran fusese în cercul de la Sibiu cu Lucian Blaga, cu Radu Stanca și  Ștefan Augustin Doinaș.

Decanul nu numai că nu m-a dat afară, dar a rupt şi scrisoarea. Tatăl meu fiind copil sărac a făcut școala la București, iar mama nu a făcut școală, dar era foarte bogată. Tatăl meu ca și toți copiii săraci avea nebunia să-și scrie numele pe o tablă aurie, pe care o așeza pe toate proprietățile. Cei din Cermei au fotografiat această placă pe care scria „Proprietatea mea-Mihuț Dimitrie” și au trimis-o apoi la facultate, cerând să fiu dată afară. Decanul nu  numai că nu m-a dat afară dar m-a întrebat dacă am acasă bibliotecă. Eu, pe atunci, luam cărți de la biblioteca județeană. I-am spus că am doar câteva cărți, că nu am încă o bibliotecă și atunci mi-a promis că îmi va aduce în fiecare săptămână câte o carte pe care apoi să o discutăm. Era o șansă uriaşă de a mă forma cu acest mare profesor. Aceste frustrări din adolescență te marchează, în sensul că acum am trei camere cu patru pereți de cărți. Am cumpărat mereu”, a mai mărturisit Lizica Mihuţ.

 

Prima maşină a avut-o la 26 de ani

După ce a terminat facultatea și chiar în timpul facultății a început să scrie în presa literară, deoarece un articol în presa respectivă era plătit cu echivalentul a jumătate din salariul de profesor.

„Am început să scriu încă din facultate la revistele Tribuna din  Cluj  și Orizont din Timișoara despre teatru. La 26 de ani munceam foarte mult, atât în învățământ, cât și la ziar și am început lungul șir de meditații la gramatică. Așa am reușit să am propria mașină la acea vârstă. Lucram zilnic cel puțin 12 ore, deoarece voiam să îmi depășesc condiția și am reușit foarte repede acest lucru, dar prin adevărate sacrificii. Tatăl meu a avut studii de comerț, pe care, probabil, eu le-am moștenit. În prezent, se vehiculează tot mai mult ideea că antreprenoriatul îl ai în sânge, dar este important să-l și cultivi. Recunosc că mi-am dorit să recuperez proprietățile care ne-au fost luate pe nedrept și mi-am dorit să am o situație financiară stabilă”, mai dezvăluie profesorul Lizica Mihuţ.

 

La 22 de ani voia copil, nu doctorat

Lizica Mihuț ne mai vorbeşte şi despre refuzul ei de la 22 de ani de a se înscrie la doctorat.

 „Când am terminat facultatea, marele profesor Eugen Todoran m-a invitat la doctorat și mă jenez și acum de faptul că l-am refuzat, spunându-i că îmi doresc mai întâi un copil și numai după aceea un doctorat în filologie. Profesorul m-a sunat și a doua zi spunându-mi că-mi va fi greu sau chiar imposibil să mai susțin un doctorat, deoarece cele zece locuri de la doctorat însemnau de fapt și primele doctorate în România la universitățile din București, Timișoara, Iași și Cluj.

Profesorul a rămas surprins de atitudinea mea, dar era genul de dascăl care nu conversa, limitându-se strict la problemele academice. Acesta a venit și cu o propunere de temă pentru doctorat și anume o  temă cu privire la: «Permanența lui Eminescu în literatura română». Atunci i-am spus că aceasta e o temă la care poți să-ți aduci contribuția o întreagă viață, dar eu îmi doream o teză despre care nu a scris nimeni, fapt pe care i li-am și mărturisit profesorului. În plus, am subliniat că prioritatea mea, atunci,era să am un copil. Așa s-a întâmplat că m-am căsătorit cu gândul că voi avea un copil și mai apoi o să am timp și de doctorat și de carieră. Nașterea copilului a fost o mare bucurie. Iar când am vrut să susțin doctoratul mi-am dat seama cât este de dificil.

Cine spune că în timpul lui Ceaușescu trebuia să fii membru de partid pentru a realiza ceva, spune  o aiureală.  Eu am dat doctoratul, în acele vremuri, fără să fiu membru de partid și am reușit chiar să propun o teză: „Contribuții la o istorie a teatrului în Transilvania” , teză pe care am și publicat-o înainte de 1989 la editura Eminescu, una dintre cele mai importante edituri din România.   Admiterea la doctorat era destul de dificilă, iar eu nu aveam la București susținerea nimănui. Am reușit , deci, fără să fiu membru de partid.

În timpul campaniei împotriva mea, în urmă cu câțiva ani, m-au reclamat până și faptul  că nu am doctoratul și atunci am aflat că la Universitatea din București susținuseră în acel an doar cinci doctorate”, mai adaugă profesoara.

Lizica Mihuţ spune că nici acum nu se consideră o femeie de succes, ci doar o femeie care  toată viața a muncit foarte mult şi că niciodată nu a făcut disocierea între femeie și bărbat.

„Deopotrivă femeia și bărbatul pot avea succes memorabil, individual,  cu condiția unei implicări profunde și de durată. Ce mi-a adus mie munca foarte serioasă pe care am făcut-o? Am publicat peste trei mii de pagini în Editura Academiei Române despre istoria teatrului în Arad și Transilvania. Munca mi-a adus dreptul a spune da sau nu. Mi-am câștigat acest drept. Spun în faţa tot, direct, de aceea a fost și campania împotriva mea, deoarece sunt un om incomod. Sunt un om care spune tot ce gândește. Nu am suportat niciodată minciuna, duplicitatea, impostura. Niciodată nu am fost atentă la răutăți, cu toții avem răutăți, atât bărbații, cât și femeile. Atitudinea pe care am adoptat-o întotdeauna a fost  cea de a mă situa deasupra micilor bârfe și micilor/marilor răutăți. Niciodată nu privesc înapoi. Campania împotriva mea nici nu mă mai interesează, nu mă mai deranjează. Au plătit toți, dar nu mă las, trebuie să plătească toți, trebuie să fim responsabili pentru gestul pe care îl facem. Nu regret nimic din tot ceea ce am făcut,  asumându-mi fiecare gest și atitudine.

Lizica Mihuț mai spune că este împlinită cu viaţa pe care o are, băiatul ei este medic stomatolog şi are o nepoţică de 12 ani, Iarina, care este elevă a Liceului German. „Sunt conştientă că modul Iarinei de a spune lucrurilor pe nume produce seism, însă nu mă deranjează, deoarece doresc să se formeze ca personalitate puternică, cu totul remarcabilă”, mai spune profesoara.

 În ceea ce priveşte politica,  nu este nici de dreapta, nici de stânga.

„Am culoarea mea politică care este România, îmi asum calitatea de cețătean al unei patrii de unde nu am putut concepe să plec tocmai pentru că am dorit să rămân și să scriu istoria teatrului. Credeam că am terminat cu istoriile, că am pus punct, dar iată că mai urmează încă o carte în anul acesta centenar. Ceea ce îmi propun ca femeie este să merg înainte tot așa cum am fost, fără să privesc înapoi. Cu foarte mult optimism, cu foarte multă încredere în Dumnezeu, în primul rând. Sunt un om foarte credincios. Mi se solicită mereu părerea deoarece întotdeauna spun ceea ce gândesc și fac ceea ce spun. Sunt sigură că trădătorii, mai devreme sau mai târziu, vor da socoteală în fața lui Dumnezeu, dar și în fața oamenilor. Uneori sufăr dacă nu am polemici, dar asta nu înseamnă că nu privesc cu încredere astăzi dar și mâine”, afirmă Lizica Mihuţ.

 Apreciază evoluţia personalităţii primarului

În ceea ce priveşte Aradul, aceasta spune că doreşte să fie un oraş civilizat și prosper. Este conștientă că personalitatea omului este alcătuită din lumini și umbre, dar nu ia în calcul întotdeauna doar „umbrele”.

„Sunt unicul arădean care un an de zile am fost în polemică cu primarul Falcă, aproape zilnic. A adus gardienii în universitate, am avut bătălii serioase și de durată. Vreau să spun că nu pot să nu recunosc evoluția uriaşă pe care a suferit-o personalitatea lui. Cel de astăzi nu mai seamănă cu cel care era. Pe Falcă oricât de tare nu l-ai iubi, eu nu sunt fanul nimănui, nu pot să nu recunosc faptul că s-a instruit, că a acumulat, a citit, s-a format. Nu mai seamănă nici pe departe cu cel care, la festivităţile de absolvire, le spunea studenţilor «nu învățaţi că nici eu nu am învățat și am ajuns primar». A ajuns să țină alocuțiuni inteligente, elaborate și consistente. Gheorghe Facă a evoluat, indiferent cine ce spune, eu sunt dispusă să văd și partea bună a lucrurilor. Mi-a plăcut foarte mult că la festivalul de științe umaniste, cu personalități invitate să țină prelegeri, primarul a stat la două comunicări cu telefonul închis fără să se uite pe el. A urmărit cu interes, ceea ce este un fapt apreciabil. Asta nu înseamnă că mâine nu pot face o polemică cu el”, încheie Lizica Mihuţ.

ziardearad.ro