Despre cel mai important eveniment cultural al anului 2018 şi despre ce pregăteşte Lizica Mihuţ legat de acest subiect – un compendium despre Marea Unire – puteţi citi în rândurile de mai jos. (Partea a II a).
- JURNAL ARĂDEAN. Cum aţi reuşit să sintetizaţi atâtea date?
LIZICA MIHUŢ. Am scris trei cărţi înainte de sinteza de 1.500 de pagini, pentru că nu am fost în stare să găsesc un liant de sinteză. Ştii când am găsit acest liant? În momentul în care a început campania dură împotriva mea. Prima dată când a început campania, mi-am dat seama că este una pe termen lung. Şi mi-am scos toate fişele şi toate cărţile şi, la început, nu reuşeam să sintetizez munca mea. Marea mea descoperire a fost această triplă: memoria arhivelor, memoria media şi memoria afectivă. Înainte nu reuşeam să leg cu arhivele, ce am găsit în presă şi mai apoi cu opiniile altora. Mi-a venit ideea asta doar când am ajuns într-o situaţie limită. Se poartă foarte mult astăzi memoria afectivă, ce zice „x” despre ce a făcut „y” şi, crede-mă, e foarte importantă. La noi, până la Occident, era doar memoria arhivelor. Dar e importantă şi memoria afectivă, ce gândeşte omul, ce scrie omul, ce exprimă el prin raportare la alţii. Asta înseamnă, practic, adevărata istorie de mâine.
Aşa am reuşit şi, pe acest model, pe această abordare, am făcut o carte cu George Enescu, exact la fel, memoria arhivelor, cea păstrată în presă (Enescu a fost cetăţean de onoare al Aradului, oraşul nostru fiind primul care i-a dat acest titlu marelui compozitor), şi rapid memoria afectivă, a celor care lucrează în Filarmonică, care sunt legaţi, într-un fel, prin afinităţi personale de muzică şi de Enescu. Aceste direcţii, împreună – cele trei memorii – creează porterul unor instituţii, unor istorii, unor abordări mai cuprinzătoare.
- Ne întoarcem la compendiumul la care lucraţi. De când aţi început lucrul şi când credeţi că va vedea cartea lumina tiparului?
LIZICA MIHUŢ. Cartea aceasta – în care eu fac partea cu presa – adică Românul, Tribuna, Gura Satului, Speranţa și Lumina, mă ocup de personalităţi şi tot ce ţine de cultură, iar ce ţine de istorie face domnul Pădurean, avem obligaţia să o predăm la Editura Academiei în primăvară şi o vom termina până atunci. Am înţeles că Aradul are 40 de propuneri pe temă. Eu ce subliniez, însă, este faptul că este foarte important ca tot ce scriem despre Arad să apară la o editură importantă în Bucureşti. De ce? Eu nu am publicat nimic despre Arad în Arad. Prima carte a fost la Editura Eminescu, care a fost una dintre cele mai importante înainte de 1989. Toate celelalte cărţi au apărut în Bucureşti pentru că sunt convinsă că Aradul trebuie plasat într-un anumit context, iar dacă publici la o editură oarecare, nu are vizibilitate, lipseşte contextul. Mai ales astăzi, când apar enorm de multe cărţi. Fiecare poate să-şi facă azi o editură fără a avea o relaţie cu scrisul.
În acest context poate ar fi bine să spun că CLM prin Centrul Cultural Municipal şi CJ prin Centrul Cultural Judeţean ar trebui să finanţeze în Anul Marii Unirii, Anul Centenar, cărţi la edituri importante recunoscute, abilitate, pentru că nu avem voie să cădem în derizoriu. Aradul a făcut o lansare foarte frumoasă la teatru, unde primarul a vorbit despre centenar şi despre ce-şi propune Aradul ca şi capitală politică a Marii Uniri, dar ar fi bine ca finanţările care se fac să fie pe măsura evenimentului şi să meargă spre edituri recunoscute. Practic în România nu sunt mai mult de trei mari edituri. Numai în felul acesta, Aradul se poate impune în calitatea pe care a avut-o cu adevărat: de centru politic al Marii Uniri.
- Orice carte nou tipărită ar trebui să aducă totuşi ceva nou cititorului. Care e cheia compendiumului la care lucraţi acum?
LIZICA MIHUŢ. Nu mă gândeam să mai scriu ceva, pentru că m-am gândit că am epuizat fişele, dar cred că este extrem de important, totuşi, să avem un compendium. Aşa îmi spune mie experienţa. Dar ce înseamnă compendium? O prezentare pe scurt, sintetică a unui eveniment, instituţii, a unei structuri instituţionale din care noi am avut foarte multe în Arad la acea vreme. De ce e important să abordăm acest subiect? Pentru că unica carte despre istoria teatrului arădean a apărut în 1989 şi este una tendenţioasă şi subiectivă, unde noi nu ne regăsim deloc. Cărţile mele sunt în primul rând cărţi polemice faţă de cărţi apărute în domeniu, cu documente şi argumente. Pentru ca să-mi apară prima carte, am aşteptat câţiva ani, pentru că a fost o carte polemică. Mie îmi este acum relativ uşor să fac acest compendium pentru că am deja documentaţia, la care deja m-am referit în cele 3.000 de pagini, adunate de-a lungul anilor şi muncii mele. Iar pentru cel care citește va fi mai uşor să străbată prin miile de informaţii despre acea perioadă. Iar acest fapt e pentru mine cheia reuşitei unui volum de acest gen.
„Cărţile mele sunt în primul rând cărţi polemice faţă de cărţi apărute în domeniu, cu documente şi argumente”