Fără îndoială, una dintre piesele, care încă de la premiera din 16 martie 1933 și până astăzi, a avut un succes de public uluitor este Gaițele, piesă ce alcătuiește împreună cu Marcel&Marcel și Florentina, „trilogia burgheză” Cuib de viespi. Generații de regizori și de actori au excelat, creând spectacole antologice. Recitesc textul lui Kirițescu cu reală desfătare, precum și cronicile dramatice păstrate în cărți sau pe internet despre lecturile scenile ale Gaițelor.

Mărturisesc că așteptam cu interes să văd spectacolul lui Laurian Oniga, mai ales, că un complex de împrejurări a făcut să nu îl văd nici la premieră și nici după aceea. M-am pregătit, așadar, pentru „întâlnirea” cu Gaițele, făcând abstracție de rezerva pe care am auzit-o în repetate rânduri, că spectacolul este prea lung. Așadar am mers la Teatru fără prejudecăți și „sine ira et studio”, hotărâtă să asist vreme de  trei ore la spectacolul jucat la Arad, precum întotdeauna de la premieră, cu casa închisă, deci cu un public care își dorea să participe la „evenimentele” tragi-comice ale clanului Duduleanu.

Am recunoscut în preambulul spectacolului vocea lui Laurian Oniga, dar și textul lui Alexandru Kirițescu, chiar dacă regizorul nu a precizat, precum ar fi fost firesc, că prezintă un fragment din Cum am ajuns să scriu această piesă?,prin care Al. Kirițescu, străduindu-se să intre în tiparele proletcultismului, recunoaște, citez: „…M-am străduit cu adevăr și mânie să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune”. Desigur, Al. Kirițescu, în ani 1930, când scrisese piesa, jucată pentru prima dată la Craiova de către trupa Bulandra, gândea cu totul altfel. Dar, asta este, să recunoaștem, că  Al. Kirițescu nu este singurul scriitor care a încercat „să o dreagă” după anul 1944, cu toate că nu este o scuză!!!

Revenind la spectacolul în discuție, apreciem opțiunea regizorului Laurian Oniga pentru această piesă, în fond, un cadou pentru public deoarece întotdeauna, la Arad și pretutindeni, Gaițele au stârnit aplauze cvasigenerale.Laurian Oniga este un intelectual, cu temeinice lecturi despre teatru, dar nu numai, binecunoscut pentru câteva montări antologice. De această dată însă,spectacolul propus este monoton și plictisitor. Textul este admirabil, cu replici și situații comice savuroase. Dar Laurian Oniga nu cred că are umor.Spectacolul său este tern și inert, trezind totuși interesul prin câteva idei regizorale interesante. În primul rând, dă consistență scenică unui personaj, altminteri marginal, și anume Fraulein, devenită marea stăpână a caseiDuduleanu. Nu pot să cred că anume regizorul a dorit să estompeze partiturile scenice ale „gaițelor” spre a-i crea privilegiul Angelei Petrean Varjasi de a crea un rol cu totul remarcabil.  Un rol alcătuit de Angela Petrean Varjasi cu varii nuanțe și subtilități, care translează interesul privitorului spre un personaj, care dă greutate spectacolului. Apreciez ideea regizorului de a introduce, dincolo de text, scena unei „legături” speciale între Fraulein și Wanda Serafim, o scenă elaborate minuțios și interpretată cu grație de Angela Petrean Varjasiși Carmen Butariu. Nu aș spune că introducerea unui personaj pe care regizorul Laurian Oniga l-a numit Profesorul de pian (Ilko Gradev) este o inovație a regizorului, deoarece am întâlnit pianul (melodii interpretate la acest divin instrument muzical) și în alte montări ale Gaițelor lui Kirițescu. Cum nu cred că este o inovație a regizorului nici introducerea unor cântece în spectacol, cântece binecunoscute, dar aparținând unor genuri diferite. Le-am ascultat cu plăcere. Sunt cântece care sigur îi plac și lui Laurian Oniga, și nouă, dar care, credem, nu se justifică prin omniprezența lor în spectacol. Cum nu cred că se justifică nici scena în care actorul Dan Covrig vizualizează, ce-i drept, cu vădită plăcere și strădanie (interpretându-l pe George Duduleanu), muzica patriotică ce se aude din parcul orașului (se pare, Craiova, unde se și desfășoară acțiunea piesei și unde a și avut loc premiera ei).

În mod cu totul surprinzător, Aneta Duduleanu, unul dintre cele mai râvnite roluri din dramaturgia românească, un rol „gras”, ca să folosesc un termen din tradiția orală a teatrului, nu a avut nici pe departe în spectacolul lui Laurian Oniga anvergura personajului din textul lui Al. Kirițescu.

Liliana Balica este o artistă sensibilă, admirabilă în roluri ce presupun o interiorizare a personajului dar nu are nici pe departe anvergura presupusă de rolul Anetei Duduleanu. Vocea strident răgușită, cu modulații căutate dar necredibile, nu au putut să impună un personaj care presupunea o personalitate scenică debordantă, în stare să mistuie totul în jur prin verva sa nestăvilită. Poate pentru că Liliana Balica joacă lent și fără nerv, și spectacolul  este lipsit de ritm. Or, tocmai ritmul alert, infernal chiar, ar fi trebuit să compenseze absența acțiunii dramatice.

M-a bucurat revenirea Adrianei Ghiniță pe scena Teatrului, ce-i drept, cu un rol nu prea generos, dar consider că teatrul arădean are datoria de a propune spectacole interesante și profunde pentru actrițe pe care le consider speciale, precum Adriana Ghiniță (Zoia, în spectacol) și Dorina Darie Peter (Lena). Se știe că este foarte dificil „să stai” pe scenă fără text, să te încarci cu un dramatism autentic, în absența cuvintelor, or tocmai acest fapt ne face să apreciem interpretarea propusă de  Dorina Darie Peter. Cum, de altfel, apreciem și scena mesei din camera Margaretei, una dintre izbânzile artistice ale spectacolului în discuție. Este, cred, pentru prima datâ când nu am deslușit textul rostit de Mariana Tofan (în rolul Colette), altminteri o actriță cu un important palmares pe scena arădeană. Oana Kun, rolul Margaretei Aldea, a fost cam teatrală, cu îngroșări neavenite ale unui rol care putea să însemne altceva în spectacol. Slujnica Zamfira, din textul lui Alexandru Kirițescu, devine Bozsi, iar Roxana Sabău Nica o întruchipează cu har și dezinvoltură.Constantin Florea (Ianache Duduleanu) și Ștefan Statnic (Mircea Aldea) se rețin prin evoluții scenice în limita textului.

Să reținem că Onisim Colta, unul dintre cei mai buni artiști plastici din România, este scenograful acestui spectacol.

În concluzie, un spectacol lent, fără nerv și monoton, cu câteva scene memorabile, dar cu un text care stârnește aplauze prin el însuși. Un text frumos, gândit de regizor în detaliu dar „la rece” fără umorul debordant la care ne așteptam și care, de fapt, a consacrat această piesă de-a lungul existenței sale scenice de aproape un secol!

Lizica Mihuț